Daca ne-am incurca in consideratii morfologice ar trebui sa descompunem celula in doua parti principale si aceste doua in alte multe; atunci fiecare din cromozomii care constituesc nucleul ar putea trece, de pilda, drept un individ. Citologistii actuali, de altfel, nu ezita sa indice aceasta «individualitate» sub pretext ca cromozomii raman vesnic identici, cu toate transformarile, Aprofundand mai departe aceasta analiza artificiala, s-ar putea inchipui, dupa metoda lui Weismann, niste particule vii, bioblastii, care ar putea constitui elementele cele mai simple ale celulei, elemente autonome dotate cu o viata proprie. Astfel celula ar fi un agregat de indivizi infinit de mici.
Toate aceste conceptii derivate din morfologie nu rezista faptului experiential, anume ca celula formeaza un bloc de parti, functional inseparabile.
Daca forma ar constitui caracteristica individualitatii, adica, daca conceptia morfologica ar fi adevarata, ea ar duce, necesar, la o confuzie intre asociatie si individ, caci daca celula ar fi cum pretind morfologistii, o aglomerare de elemente mai simple, ce-ar fi atunci organismele pluricelulare? Sant ele «indivizi» sau asociatii de indivizi ?
S-au oferit la aceasta alternativa, doua solutii care multumesc in parte fiecare membru. Dupa vechea teorie a coloniilor animale sau a polyzoismului, sustinuta de Durand de Gros, mai multi indivizi unicelulari formeaza indivizi pluricelulari, prin simpla multiplicare ori complicatie a elementelor. Indivizii pluricelulari de ordinul al doilea, cand se multiplica la randul lor, dau nastere la indivizi pluricelulari de ordinul al treilea. Acestia la randul lor si asa mai departe.



Dupa cum se vede ne aflam in fata unei conceptii naive si simpliste. E. Ribaud ne asigura ca «aceste consideratii ating domeniul unor metafizici puerile Nascute intr-o epoca, cand cunostintele biologice abia depaseau cadrul morfologiei, ele produc, astazi, efectul unui deplorabil joc de cuvinte.
Mai putin simplista si tinand seama mai de aproape de notiunea de individualitate pastrata si in organismele pluricelulare, si nu confundata cu o simpla colonie, se prezinta teoria lui M. Verworn. Acesta deosebeste mai multe feluri de indivizi dupa cum provine fiecare din etapa imediat precedenta: intai celulele apoi tesuturile, organele, persoanele si in fine starile.
Aspectul ceva mai complicat al acestei teorii nu o face insa mai acceptabila. Ierarhia indicata e gratuil X fiindca celulele ca si organele sau. tesuturile fac parte dintr-un tot unitar si sunt legate strans functionand intre ele.
Se cuvine astfel sa parasim, astazi, cu totul conceptia morfologica a individualitatii.
S-a oferit o alta definitie care pleaca de la ideea de origine, Trebuesc considerate ca apartinand aceluiasi individ numai plastidele provenind dintr-o plastici unica si desprinse din aceasta pe cale de diviziur. Astfel parazitii nu fac parte din individualitatea organismului. Dar daca «am face unui caine o grefa epidermica sau osoasa cu parti luate de la un alt caine, celulele acestui grefa n-ar face parte din individualitatea sa? Desigur ca da. Iata ca atunci definitia individului prin originea plastidelor se arata si ea inexacta.



E. Perrier introduce in mult cautata definitie un nou criteriu, acela de continuitate: «Orice ansamblu capabil de a trai prin el insusi, format din plastide avand origini comune si unite intre ele, fie prin continuitate protoplasmica, fie prin simplu contact, fie in final, prin intermediul unei substante interne produsa de ele». Cu aceasta definitie, obiectia grefajului cade, caci partea grefata, fiind desprinsa din organism, nu mai e in continuitate cu el.
Daca analizam mai de aproape aceasta continuitate care asigura unitatea individului, gasim ca ea prezinta doua aspecte mai principale:

1. Dependenta reciproca a elementelor histologice;
2. Coordonarea prin manifestari de ansamblu, rezultand din activitatea tuturor plastidelor.

Realizarea stricta a acestor doua conditii nu e posibila decat printr-un mediu intern comun organismului intreg. Sa luam exemplul indicat de F. Le Dantec, acela de pilda al unui caine, care nu e altceva decat «un sac iachis, strapuns deoparte si de alta de tubul digestiv, dar totusi inchis. Acest sac, constituit el insusi din elemente histologice, inchide mediul intern. Toate elementele histologice absorb din acest mediu intern substantele Q care le sunt necesare si as vari substantele R. Ne gasim in fata unei solidaritati intre toate plastidele continute in sac, fiindca conditiile in care se gaseste fiecare din ele, depind de functionarea tuturor
Celorlalte. Mediul interior stabileste o stricta dependenta in toate elementele componente. Aceasta dependenta figura o coordonare a functiilor, astfel incat fiecare element are nevoie de toate celelalte. La organismele mai evoluate continuitatea fiziologica nu e asigurata nuuai de mediul intern, ci mai ales de sistemul nervos.
Reteaua nervoasa e imprastiata pe tot corpul animalului. Fibrele stau in stransa vecinatate si in acelasi timp in legatura cu centrii. O excitatie sau o comotie nervoasa e anuntata imediat in tot organismul si toate elementele sale devin solidare eu o simpla deranjare locala. O impresie periferica se pune imediat in contact cu centrul, iar prin acesta cu restul organismului. Solidaritatea tuturor partilor componente ale unui organism e asigurata prin sistemul nervos.
Astfel ceea ce constituie baza individualitatii bilogocie este unitatea functionala. Un «individ» nu e divizibil decat cu putine exceptii; din el nu se poate indeparta nici o fractiune fara sa aduca o tulburare a totului, a ansamblului, care constituie un echilihm fiziologic stabil. De aceea ablatiunea unei parti, de pilda coada unei soparle , da nastere de cele mai multe ori la o regenerare care aduce cu sine vechiul echilibru. Atunci, caud regenerarea prin crestere nu e posibila, ea se efectueaza cum remarca Felix Le Dantec prin ereditate. O modificare suferita de un organism, nu e transmisa prin ereditate,, decat dupa foarte multe repetitii in speta.. Ereditatea e procesul care asigura unitatea individa prin indepartarea, caracterelor recent castigate.




Specificitatea e astfel aparata contra variatiilor indepartand notiunea de unitate morfologica sau de origina, definitia individualitatii biologice trebue sa tie seama, ca de criteriul principal, de unitatea functionala. Dar aceasta nu e numai reunirea mai multor celule cum e cazul unei asociatii, ca de pilda algele sau lanturile de bacterii, ci mai ales o, unitate bazata pe «diferentierea celulelor asociate, fiecare element fiind incapabil sa se satisfaca prin el insusi, fara concursul celorlalte. O comparatie intre trei tipuri de Volvocinee ne va edifica asupra procesului de individualizare crescanda printr-o unitate functionala din ce ii ce mai mare, bazate pe diferentierea elementelor. «Celulele Volvoeineelor sunt continute de o gelatina si formeaza in ansamblul lor o cenobie. Cenobia de tipul Stephanosphoera contine opt celule asezate in cerc, asemanatoare intre ele si avand aceleasi proprietati. Cenobia Pandorina contine dela 16 pana la 24 celule grupate in sfera, dar aceste celule nu se aseamana, unele au un stigmat mare, altele un stigmat mic si cenobia polarizata net progreseaza astfel, incat celulele cu stigmatul mare sunt anterioare si cele cu stigmatul mic posterioare. Intre aceste diferite elemente exista deci o sinergie functionala indubitabila; unitatea functionala totusi, nu e complect realizata. Diferentierea si unitatea functionala sunt complecte in cenobia Volvox, sfera de celule plate unite printr-un punct de substanta.
Unele au un stigmat si indica partea dinainte, altele n-au nici unul si indica partea din spate. Intre ambele grape exista, forme de tranzitii. Volvoxul se descompune deci intr-o serie de celule fiziologic deosebite histologic diferentiate, care n-ar putea trai si functiona unele fara altele. Aceasta diferentiere stransa exista in toate organismele pluricelulare, ceea
ce face unitatea si individualitatea.
Acelasi progres in individualizare il putem urma si in exemplul monstrilor dubli, a gemenilor nascuti lipiti unul de altul. Unii au o regiune comuna limitata: doar un punct cartilaginos ii leaga; la altii regiunea comuna se intinde la unele viscere, altii au torfxul comun, in fine la unii contopirea e asa de covarsita, incat nu au deosebite decat partile inferioare ale corpului. In primul caz, in acele al unei mici pa.fi comune, individualitatea fiecaruia e aproape complecta. Ea scade pe masura ce comunitatea functionala a Viscerelor e mai mare. In ultimul caz, in care acelasi cap si trunchiu e asezat pe patru picioare, contopirea o asa de complecta incat da nastere unui nou individ.
Exemplele s-ar putea inmulti la infinit. Ceea ce e interesant de retinut e ca individualitatea e bazata pe unitatea functionala. Atunci cand in locul unor celule perfect asemanatoare, egale, apar grupuri de celule diferentiate fiecare avand un rol deosebit, dar totusi legate printr-o stransa corelatie intre ele, functionand intr-o coordonare si o dependenta de asa fel, incat eliminarea ori sectionarea unui grup sa faca imposibila viata.