Ceea ce numim cultura este de obicei un sistem de credinte comune, sanctionate social. Proiectam in afara de noi diferitele noastre credinte. In aceasta obiectivitate se intampla nenumarate coincidente tipice, transformate incetul cu incetul in reprezentari colective.
Un european, cand va intra in relatie cu o serie de manifestari ale mentalitatii asiatice, le va opune reprezentarile sale colective, constituind, in ansamblul lor, cultura sa.
Pe deasupra indivizilor, se formeaza in societate serii de credinte comune, de reprezentari care, depasind sfera individuala, sunt comune la toti indivizii unui grup.

Europenii vad natura intr-un fel, asiaticii in altul, australienii in altul. Intervine in perceptie, un criteriu social care o modifica in sensul sau. Pentru intelectuali si artisti. O. Wilde are dreptate cand spune ca natura se modeleaza dupa arta, adica dupa ochiul care o percepe si care este educat dupa o anume conceptie estetica. Cele mai multe etaloane de masura, fie estetica, fie morala ori logica sunt luate de-a gata din mediul social. Am aratat cu alta ocazie rezultatele la care a ajuns scoala sociologica franceza, in privinta teoriei cunoastere, sociologice. Era vorba acolo de felul cum societatea creeaza reprezentari colective deosebite de reprezentarile individuale. Primele se caracterizeaza prin aceea ca sunt comune unui grup social, ca sunt traditionale, transmisibile de la o generatie la alta, in fine se opun indivizilor cu un caracter de constrangere exterioara.
In societatile primitive aceste reprezentari au o forta deosebita. Lipsit de personalitate, salbaticul percepe lumea exterioara prin modelajul social. Dar chiar si in societatile civilizate, contemporane, influenta acestor categorii sociale e fundamentala. Cati nu gandesc altfel decat in functie de criteriile, de prejudecatile pe care le ofera mediul in care traiesc?
Psihologia traditionala a neglijat cu desavarsire aceste etaloane sociale in judecata. Caracterul lor principal e aprioritatea lor. Ele se impun de catre subiect in mod prealabil experientei. In aceasta privinta kantismul si sociologismul isi dau mana, sunt in deplin acord.

Aceste cateva observatiuni disparate, luate la intamplare din domeniul psihologiei n-au decat un scop: acela de a arata si cu ajutorul altor probe tineretea si actualitatea apriorismului kantian. Un sistem care poate fi vesnic intarit de toate achizitiunile noi ale stiintei, care departe de a fi contrazis, e vesnic confirmat de faptele si teoriile noi, e un sistem de lunga vitalitate. Si fiindca astazi vorbim mai rar sl mai circumspect despre eternitate, a constata ca dupa . o suta de ani, cea ce se gandeste azi e in conformitate perfecta cu ceea ce gandea filozoful german dela Konigsberg, este supremul omagiu. Si ceea ce este interesant nu este numai longevitatea filisofiei kantiene, dar si multilateralitatea, universalitatea sa.
Kantismul are inainte de toate o semnificatie logica. Si vor fi multi filosofi ortodoxi, puristi in abstractiune, pe care ii va enerva, atunci cand e vorba de marele filosof, un alt limbaj de cat acela al teoriei cunoasterii. Multi vor gasi ca justificarea psihologica ori sociologica a apriorismului e, daca nu o impietate, cel putin o deplasare a chestiunii. Credem din contra ca o teorie este cu atat mai geniala, cu cat poate fi demonstrata, pe maximum de cai posibile. Aceasta inseamna ca ea inchide o portiune mai mare din univers, ca oglindeste o infinitate de perspective ale existentei.
In afara de aceasta, orice ar sustine unii comentatori, semnificatia psihologica a kantismului, ni se pare evidenta. Kant nu a tratat problema din punct de vedere psihologic , fiindca in timpul sau aceasta disciplina nu avea inca o formatie bine inchegata. Aceasta nu interzice insa faptelor sufletesti care vin in ajutorul ei sa o confirme.

Am dori, ca din observatiunile de mai sus sa se degaje si o alta concluzie, anume inerenta fenomenului ipoteza oricarei cunoasteri omenesti. Si aceasta poate ca depaseste intru catva kantismul. Intr-un studiu mai vechi, «Hipotezele si limbajul», Domnul I. Petrovici scrie urmatoarele: «Probabil insa ca «Ipoteza nu este numai o etapa a cercetarii fertile, ci este totdeodata o forma constanta a mintii cercetatoarei un act obisnuit al spiritului nostru, un mo-ment psihologic comun tuturora, cand vrem sa stabilim un lucru oricat de mare sau oricat de neinsemnat. Si pentru ca sa trecem, daca se poate, de la recunoasterea utilitatii sale la recunoasterea prezentei sale in orice imprejurare, e bine sa gasim, un element de constatare ceva mai general.
Si domnul I. Petrovici ii gaseste prezenta in una din cele mai generale forme ale activitatii sufletesti, in limbaj: «Dar afara de aceste indicatii, interventia regulata a hipotezei — atata vreme nesocotita de logicieni, faptul ca dansa e intim legata de manifestarea cugetarii noastre, o mai marturiseste dupa a mea parere si o obsteasca forma linguistica, daca ii dam interpretarea cea mai justificata.
Limbajul este opera anonima a masselor si oglindeste psihologia generala. Forma lingvistica ce oglindeste rolul covarsitor al ipotezii in practica gandire, prezenta afirmarii suspendate inaintea asertiunii definitive este, credem, particula: da, corelatul particulei .

Acesta a fost si scopul nostru: ceea ce dovedeste domnul I. Petrovici pentru limbaj, noi am cautat sa-1 aratam pentru perceptie, reprezentare, ratiune. Am incercat sa aratam credinta ca ipoteza fundamentala a relatiilor intre subiect si lumea. inconjuratoare.
Prin aceasta se poate stabili unitatea dintre cunostinta si stiinta. Ceeea ce efectuiaza cu metoda si rabdare un savant in laborator, atunci, cand dupa o serie de garantii, emite o ipoteza, o face si cel mai umil dintre oameni, inconstient si cu mult mai rapid, in chiar actul perceptiei. Dupa cum Mr. Jourdain a lui Moliere facea proza fara sa vrea, tot asa fiecare din noi, intr-o anumita privinta, face stiinta fara sa stie. Stiinta nu e altceva decat reproducerea incetinita si asigurata de anumite precautiuni a actului de cunoastere. Si aici si acolo domina ipoteza. Acolo stabilirea ei e mai mult sentimentala, aici bazata pe o serie de coincidente sistematic observate. Motivatiunea e deosebita, natura actului e insa aceeasi. De la perceptie la reprezentare si de la aceasta la ratiune si stiinta este deplina unitate. E acelas proces care evoluiaza perfectionandu-se, adaugandu-si elemente mai complete, controlandu-se pe sine. Interpretarea psihologica a teoriei cunoasterii kantiene ne indreptateste sa o credem.

Psihologie si viata
Descoperitorii in domeniul tehnic au o soarta cu mult mai buna decat cei din domeniul moral. Omenirea e mai recunoscatoare acelora care ii perfectioneaza cornfortul, decat fata de cei care ii atrag atentia asupra . legilor care domina lumea sufletului. Pe cei dintai ii individualizeaza, le retine numele aparte cu onoruri mari. Cei din urma sant inglobati intr-o serie oarecare, fac parte dintr-un grup intreg, inecati adesea in anonimat pur. Se stie precis ce se leaga de numele lui Watt, Ampexe, Edison, Hertz. E greu de legat insa de un anumit nume descoperirile morale. Secolul al XIX-1 ea a dezvaluit pe nesimtite sufletul. Atunci s-au creeat stiintele morale. Nemtii le numesc stiinte «sufletesti» Geisteswissenschaften, alaturi de cele fizice, exacte. Punctul de vedere psihic a inceput sa apara peste tot.
Literatura, arta, morala, medicina, istoria toate presupun un substrat sufletesc. Putine fenomene, putine lucruri care nu sant susceptibile de a suporta dupa ele calificativul psihologic». Dar ca sa existe o stiinta a psihologiei, a trebuit mai intaiu sa existe fapte psihice, adica obiceiuri, deprinderi de autoobservatie, de observatia altuia, de analiza de surprindere a seriilor sl regularitatilor sufletesti.
A trebuit sa apara deci, in moravurile omenesti inaintea unei speculatii psihologice, o conduita psihologica. Daca o asezam pe aceasta in fata vietii, e legitim sa ne intrebam care e motivul pentru care a aparut, deoarece, nimic inutil nu se naste in domeniul vietii. O asemenea intrebare ne lasa, insa, de la inceput, nedumeriti. Biologic nimic mai absurd decat conduita psihologica a autoanalizei ori a observatiei celuilalt. Viata trebuie traita, nu observata. Demult s-ar fi stins omenirea, daca oamenii in loc sa lucreze, sa iubeasca, sa lupte s-ar fi oprit in drum, apucati de curiozitate ca sa surprinda in tovaras ori adversar, nu stim ce trasatura de caracter, o pasiune ascunsa, sau daca, ceea ce este si mai grav, s-ar fi coborat in ei la fiecare actiune ca sa vada ce mobil anume a determinat-o.

< Anterior		Următor >