Probleme psihologice
Deosebirea cea mai importanta intre inconstient si nevroza este urmatoarea. Oboseala care determina inconstientul este oboseala normala de toate zilele, care dupa un repaus oarecare dispare, lasand locul liber renasterii functiilor superioare. Oboseala care provoaca nevroza, si care urmeaza acestia, e cronica. Ea nu dispare in urma unui simplu repaos, ci se mentine cu indaratnicie mai mare, anihiland ingrijirile si odihna. In primul caz, acela al inconstientului, oboseala e fireasca si trecatoare, e numai un semnal al epuizarii stocului cotidian de energie nervoasa. Cealalta, care insoteste nevrozele este organica sl oarecum extraordinara, iesind din bugetul zilnic al veniturilor si cheltuielilor sufletesti. inchipuiti-va un risipitor care si-ar cheltui numai venitul, fara sa se atinga si de capital.
Deosebire importanta care ne permite sa rectificam definitia de mai sus. Disparitia constiintei in cazurile de inconstient e o necesitate. Aparitia inconstientului e facuta tocmai ca sa aduca o reparatie a fortelor sufletesti. E vorba doar de o suplinire. In cazul nevrozei disparitia constiintei ne aduce prin insasi aceasta renasterea fortelor si eliminarea oboselii. Inconstientul e un preservativ, o sentinela care anunta pana la ce grad poate merge oboseala normala. El e suplinitorul care mentine vacanta vietii sufletesti superioare, in timp ce constiinta isi reface, energia. In ambele cazuri insa e vorba de o regresiune, nimeni nu-si poate permite multa vreme luxul constiintei. Nimic mai fragil, nimic mal instabil decat aceasta functie sufleteasca.



La prima ocazie, fondul primitiv e gata sa tasneasca la suprafata, printr-un fel de revolutie a elementelor vechi, reactionare, contra tendintelor progresiste ale constiintei.
Daca inconstientul e o functie primitiva, caduca, inactuala, urmeaza ca ea nu poate fi comunicabila, fiindca e lipsita de organele de exprimare sociala. Fiecare din noi are o istorie compusa din experienta proprie pe de o parte, pe de alta, din datele ereditatii. Dar aceata istorie, care ne depaseste prin prelungirile ei in trecut e strict legata de individualitatea noastra. Ea nu poate fi comunicabila, fiindca e inactuala sl fiindca asociatia e bazata pe un schimb de valori recente si actuale. De altfel ea nici n-ar putea capata o exprimare obiectiva, exterioara. Argumentele istorice nu pot fi pricepute de altii, ele n-au decat o semnificatie individuala. Ne dam adeseori seama ca putem simti, dar nu putem exprima o stare sufleteasca. Ceea ce poate fi expus si comunicat altora, nu poate fi decat constient. Constiinta e tocmai lamurirea starilor subiective, confuze, prin exprimarea lor obiectiva cu ajutorul imaginilor, al simbolurilor, dar mai ales al limbajului. Ceea ce nu poate fi vorbit, este, in general, departe de a fi constient. Dar vorba, limbajul, sunt compuse din reprezentari colective, care sunt opera mediului social. Se poate spune inca de la inceput, sub rezerva demonstratiilor ulterioare, ca inconstientul e partea sufleteasca personala, individuala, din noi, pe cand constiinta e o functie sociala prin care intram in relatii cu altii.



Intr-adevar, ceea ce caracterizeaza constiinta e scindarea ei in doua elemente: unul care priveste si altul care se lasa privit. Doua elemente, unul care actioneaza si altul care observa si critica, convietuiesc simultan intr-un act de constiinta.
Intr-un moment dat al evolutiei sufletesti, apare o functie oare se separa, se desolidarizeaza de restul functiilor, ca sa le depaseasca, sa le invalue intr-o privire aruncata de sus, in timp ce restul actelor sufletesti isi desfasoara sub ea, actiunea. cum s-a spus, sufletul nostru se imparte in doua persoane, intr-un actor si un spectator. Dar aceasta dualitate de roluri nu poate incapea intr-un suflet care ignoreaza viata sociala.. Scindarea sau multiplicarea vietii noastre psihice in mai multe persoane care au relatii simultane intre ele nu poate fi decat rezultatul vietii colective.
Dar si pe alta cale putem vedea cum constiinta e un produs al vietii sociale. E un adevar castigat in psihologie, acela, ca primele organizari sufletesti incep prin a-si indrepta tentaculele catre ambianta externa, inconjuratoare, pentru ca abia mult mai tarziu, sa se intoarca inauntru, la contemplarea vietii interioare si la formarea eului. Organismele psihice rudimentare n-au «personalitate». Perceptia eului e o aparitie mult mai tarzie ca perceptia lumii exterioare. E si firesc sa fie asa. In lupta pentru existenta, pericolul vine din afara, din realitatea exterioara. Aceasta trebuie bine cunoscuta spre a evita surprizele dureroase. Obiectivismul, intr-o anumita privinta, e mult anterior subiectivismului. Multe persoane pierd constiinta daca nu au putinta de a mai avea anumite imagini vizuale care le servesc drept, puncte de reper. Fenomenul se poate constata in stare de betie ori de »mal de mer«. De indata ce inchidem ochii ne vine ameteala, putem chiar pierde constiinta, care e legata de o anumita exteriorizare spatiala, obiectiva.



Mai mult decat atat. Notiunea eului, ea insasi, cand incepe sa se inchege, se formeaza tot de la exterior la interior. Individul intra in relatii cu alti indivizi in complexul vietii sociale. La inceput, el nu pricepe decat un tot amorf, confuz, de fiinte miscatoare, un fel de pasta de vietuitoare in care amalgam e amestecat si el. incetul cu incetul insa, incepe sa taie din acest tot confuz, bucati diferite, care devin cu timpul diverse personaje, diverse tipuri. Ca sa-i poata diferentia, preciza mai bine unul de altul, le da un nume si le atrihue cate o calitate dominanta: Ion e omul rau, Vasile e omul bun, Petru e omul violent. Fiecare devine un personaj, cu calitati si defecte anumite, numai atunci cand procesul de discernamant, de individualizare, cum se zicea in evul mediu, devine puternic printre facultatile psihice.
Aceasta facultate de discernamant social, care stie sa taie si sa separe personaje diferite din mediul social, una de alta, suporta la un moment dat acea lege de introversiune, care consta in a realiza interior, mental, pur psihiceste, ceea ce percepem din exterior.. Personajul se interiorizeaza si devine eul. Omul se priveste pe sine ca si pe ceilalti, ca pe o anumita persoana, cu anumite calitati, transpune in el un tip social oarecare, care capata doar un colorit special, acela de a-i apartine, de a fi proprietatea lui. Dar aceasta interiorizare a unui tip in noi insine, vine de la exterior la interior.



Individul cunoaste societatea si pe urma se cunoaste pe el dupa modelul acestia invata intai sa deosebeasca indivizii in afara, alege unul cu anumite caractere si pe urma il transpune. Asa se explica dualitatea spectator-actor, acea contemplatie, cu care invaluim viata noastra interioara parca din prizma unei alte persoane. care ar fi in afara de noi, acea scurtare a actelor noastre sufletesti, dintr-o perspectiva si dintr-un punct de vedere care, parca , ar fi al nostru.
Acel de al doilea eu, care priveste si critica, ca un observator aproape obiectiv, e personajul social care credem ca santem, individul copiat din societate, apropiat si interiorizat ca un rasad in noi, ca o juxtapunere tarzie a unui element social peste fondul primitiv inconstient al sufletului nostru.
Ceea ce e primitiv in noi e doar un eu inconstient, acea «conscience du corps propre», acea constiinta ca santem altceva decat altii, rezultat obscur al cenesteziei. Dar aceasta nu e suficient ca sa creeze . sentimentul personalitatii si constiinta.
Aceste consideratii psihologice au norocul de a fi confirmate in mod obiectiv de sociologie.
Cercetatorii cei mai importanti ai acestei discipline, de la Durkheim la To mies si de la aceasta la Gidding B sant de acord in a recunoaste ca individul, si deci constiinta de individualitate, e o aparitie tarzie, un produs al societatilor inaintate.
Societatile primitive sant perfect omogene. Nici o deosebire in mentalitate, nici o deosebire intre aptitudinile personale nu tulbura acordul celei mai desavarsite similitudini. Coeziunea sociala e bazata pe o complecta asemanare, aproape pe o identitate intre membrii componenti.



Dar intre indivizi care se asamana asa de mult intr-o societate in care domneste cel mai riguros conformism si in care nici o originalitate cat de mica, nici o schimbare oricat de trecatoare nu poate fi introdusa decat subt sanctiunea celor mai teribile penalitati, intr-o astfel de societate, nu poate aparea constiinta propriei individualitati. Individul nu se poate defini pe el, fiindca orice definitie proprie se face in opozitie cu cineva. Dar ce opozitie poate fi intre indivizi care se aseamana asa de mult ?
De aceea in astfel de societati, solidaritatea bazata pe similitudine , solidaritatea mecanica, cum zice Durhkeim, e perfecta. Reprezentarile individului sant colective, impuse din afara. Ele constau din datinile, credintele, traditiile, superstitiile in care crede orbeste toata societatea. Ele formeaza singurul aliment intelectual, aservind toata organizatia mentala a individului. Cele cateva reguli totemice, expresii ale celei mai primitive religii, comune la tot clanul, tiranizeaza despotic mintile tuturor. In afara de ele nu mai e loc pentru nici o reflectie. Toti cred la fel, intr-o nezdruncinata credinta, care se impune individului prin traditie, ca o imperioasa datorie. Pentru primitiv nu exista decat societatea, individul e inca necunoscut.
incetul cu incetul insa, marirea si transformarea grupului aduce cu ea o alta repartizare a muncii sociale si cu aceasta o altfel de solidaritate si o diferentiere mai mare, o heterogenitate a membrilor, o desrobire si o degajare a individului.
Din diferentierea organelor sociale urmeaza si o diferentiere a muncii sociale. Indivizii nu mai fac toti acelasi lucru, fiind individualizati.

< Anterior		Următor >