S-a demonstrat ca in fata mortii se petrece o rememorare subita si retrospectiva a vietii intregi. Este ceea ce numeste Egger: «le moi des mourants». Dar in momentul mortii muribundul e asistat de preot. Acesta il indeamna sa-1 comunice momentele grele din viata, sa scufunde intr-insul si sa-i impartaseasca gandurile vinovate, intentiile josnice, nesatisfacute. Preotul devine astfel, (cu mult inaintea lui Freud) un psihanalist.
Mai tarziu cand religia a slabit sau a disparut, obiceiul propriei analize s-a facut dintr-un punct de vedere strict moral. Justificarea fata de noi insine impacarea cu propria sa constiinta au mentinut autoobservatia. chiar si dupa ce a disparut religia. Mai pe urma acelasi cbicei a satisfacut o simpla curiozitate si cu aceasta a inceput introspectia stiintifica, a carei radacini insa se gasesc in spovedania religioasa.
In ce priveste cel de al doilea aspect al conduitei, psihologice, observatia externa, a celorlalti oameni, ea isi datoreste aparitia altor imprejurari. Mi se pare ca. ea s-a format in viata de curte, de saloane, in special in acelea din Franta in sec. XVII. Ca sa ne preocupe gesturile, apucaturile, intentiile altcuiva trebuie sa avem timpul de a le pandi, de a le observa, trebuie adica sa avem vreme destula de pierdut. Numai intr-o societate care n-are nimic esential de facut, care petrece, care isi pierde vremea in conversatii de salon, in viata usoara, placuta, in viata de lene agreabila, poate aparea o altfel de preocupare. Acest lucru nu se poate intampla unui om activ, cu griji, cu treburi absorbante.
O asemenea indeletnicire apare tocmai cand nobletea franceza isi paraseste misiunea ei sociala, dezerteaza pamanturile si castelele din provincie, ca sa se aseze sub Ludovic XlV-lea la Versailles, constituind o curte parazitara, de intrigi, de emulatie, de linguseala fata de monarh.
Se naste atunci intr-un asemenea mediu un fel de mahalagism, superior celui vulgar intr-atat intrucat isi aliaza cateodata pe langa comentarii josnice si unele cu caracter ceva mai larg, mai filozofic, un mahalagism generalizant care isi intinde observatiile de la un anume domn, pana la .omul in sine, pana la facultati eterne omenesti.
Judecam adesea cu severitate mahalagismul. Intr-o anumita privinta insa, cand e ceva mai elegant si facut de oameni de spirit, el poate duce direct la psihologie, adica este una din sursele directe ale acesteia.
Cei mai bogat repertoriu de documentatie psihologica vie si directa ne-o ofera «Memoriile» ducelui de Saint-Simon. Recititi aceasta enciclopedie psihologica: veti gasi intr-insa alaturi de atatea trasaturi eterne ale sufletului omenesc, nenumarate indiscretii, comentarii interesante, intrigi, colportari, adica tocmai ceea ce caracterizeaza astazi spiritul unei cucoane de suburbie. Mahalagism se gaseste oriunde este un cerc social restrans in care toti membrii se cunosc, se vad zilnic, isi descopar defecte ascunse se pandesc si se descriu unii pe altii. Fie ca mediul social e Tatara si dealul Spirei, fie ca e Faubourg Saint Germain ori Saint- Honore, daca grupul e mic, colportajul si denigrarea incepe. Fireste mai mult ori mai putin artistic, mai mult ori mai putin spiritual. O astfel de societate protejata de lene si insufletita de emulatie si intriga , se gasea la curtea lui Ludovic al XTV-lea si Ludovic XV-lea
E caracteristic cum singurul discipol al lui Saint-Siinon, Marcel Proust si-a petrecut viata sa de snob monden intr-o lume foarte asemanatoare aceleia pe care a descris-o Saint-Simon, in aristrocratia din Faubourg Sunt-Germain. Saint-Simon avea mai multe motive decat oricine sa fie amarat, acrit: era ratat (deci invidios) in societatea in care traia. Partisan al feudalismului local distrus da Richelieu, traia la curte in dizgratie, antipatizat de rege tocmai fiindca in loc sa se linguseasca, sustine a drepturile feudalismului. Era pe langa acestea extrem de ambitios si avea si un deosebit spirit de aversiune contra noilor nobili trandavi si fara demnitate. Era firesc astfel sa aiba contra lui diferitele secte, grupuri sl grupulete, stranse in jurul unui tiran mai mic ori mai mare, cum era «La cabale» a marelui Dauphin, ceeea ce se chema «Le monde de Meudon» «Les Batarde» (comte de Toulouse, duc de Maine) etc
Intre toate acestea domnia un spirit de gasca extrem de sever pentru defectele celorlalti. Saint-Simon ii avea pe toti contra lui. Cum era vanitos, rautacios si inteligent se intelege ca ne-a lasat cele mai adanci picturi ale caracterului omenesc. Desigur adesea se cobora pana la josnicii ori simple desertaciuni.
Iata ce spunea despre el insusi Ludovic XIV- lea : «Mr. de Saint-Simon ne s'occupe que de rangs et de faire le proces a tout le monde».
Daca rautatea lui Saint-Simon este notorie cand este vorba de oameni din aceiasi clasa cu el, cand este vorba de burghezi, atunci el se coboara la amanuntele unei adevarate psihologii de mahala.
Iata ce scrie despre Voltaire: «Arouet, dit Voltaire, fils d'un notaire qui Fa ete de mon pere et de moi, fat exile et envoye a 'Talie pour des vers satiriques fort impudents. Je ne m'amuserais pas a marquer une si pe ti te bagatelle, si ce meme Arouet dovenu grand poete et academicien, sous le nom de Voltaire, n'etait devenu une sorte de personnage dans la republique des lettres et une maniere d'important dans un certain monde... Ii efcait fils du notaire de feu mon pere que j'ai vu bien des fois lui apporter des actes a signer. II n'avait jamais pu rien faire de ce fils libertin, dont la libertinage a fait enfin la fortune sons le nom de Voltaire, qu'il a pris pour deguiser le sien». Iata o serie de detalii perfect indiferente unui spirit modern, egalitar si fara preocuparea psihologica. Le-am citat insa, ca sa se vada ca observatia psihologiei altuia e foarte inrudita cu mahalagismul spiritual.
Mai adaugati la toate acestea nevoia foarte explicabila omului care traeste la aceasta curte sa afle ce se ascunde in dosul etichetei severe, care e realitatea ascunsa de aparentele regulilor ipocrite de savoir vivre. De aici ipoteze asupra sufletului omenesc si a legilor sale pentru a descoperi in dosul conventiilor si ipocriziei adevaratul fond al structurii psihice.
Cand nu apare ca o problema de scrutare religioasa a constiintei, Psihologia se infatiseaza ca o anumita mentalitate de clasa, ca sportul spiritual al clasei superioare , trandave, speculand asupra propriilor ei slabiciuni de caracter. Moralismul, cum se chiama aceasta perioada a psihologiei, e o indeletnicire subtila, o disciplina de finete, o practica de lux inca departe de viata profunda a societatii intregi.
Cu timpul viata va intrebuinta stiinta psihica utilizand-o la scopuri mai serioase decat la descrierea sau revelarea catorva trasaturi exceptionale ale sufletului omenesc.
Acordul sistematic si total al Psihologiei cu viata s-a facut prin aplicatiile acestei discipline la cele mai importante probleme practice. Luxul monopolizant a incetat, ca sa faca loc unui bun confort comun. Fiindca inconvenientele examinate mal sus nu sant constitutive; conduitei psihologice. Ele sant simple exagerari sau insuficiente care pot fi inlaturate. De pilda, daca e adevarat ca cunoasterea mentalitatii adversarului ne moae adesea spiritul de actiune, e tot asa de adevarat ca reprezentarea sufletului adversarului constitue o necesitate indispensabila in lupta, pentru existenta. Azi cand conflictul nu mai e brutal, facut din lovituri fizice, cand lupta e pur psihica, cunoasterea exacta a realitatii sufletesti a celuilalt nu mai poate fi neglijata.
La fel cu propria noastra cunoastere. Nu e nevoie sa-ajungem la proportiile unul A miei. A avea insa informatii precise asupra posibilitatilor, aptitudinilor puterilor noastre proprii, insemnam intrucatva a realiza anticul «cunoaste-te pe tine insuti». Victimele bovarismului adica a aptitudine! de a ne inchipui altfel decat santem, se pot observa zilnic in jurul nostru.
Dar Psihologia a putut capata in ultimul timp, aplicari si mai precise. Din contactul ei cu viata a iesit o noua stiinta : Psihotehnica, care se ocupa cu rezolvarea prin psihologie a celor mai importante probleme ale vietii.
Probleme psihologice
Deosebirea cea mai importanta intre inconstient si nevroza este urmatoarea. Oboseala care determina inconstientul este oboseala normala de toate zilele, care dupa un repaus oarecare dispare, lasand locul liber renasterii functiilor superioare. Oboseala care provoaca nevroza, si care urmeaza acestia, e cronica. Ea nu dispare in urma unui simplu repaos, ci se mentine cu indaratnicie mai mare, anihiland ingrijirile si odihna. In primul caz, acela al inconstientului, oboseala e fireasca si trecatoare, e numai un semnal al epuizarii stocului cotidian de energie nervoasa. Cealalta, care insoteste nevrozele este organica sl oarecum extraordinara, iesind din bugetul zilnic al veniturilor si cheltuielilor sufletesti. inchipuiti-va un risipitor care si-ar cheltui numai venitul, fara sa se atinga si de capital.
Deosebire importanta care ne permite sa rectificam definitia de mai sus. Disparitia constiintei in cazurile de inconstient e o necesitate. Aparitia inconstientului e facuta tocmai ca sa aduca o reparatie a fortelor sufletesti. E vorba doar de o suplinire. In cazul nevrozei disparitia constiintei ne aduce prin insasi aceasta renasterea fortelor si eliminarea oboselii. Inconstientul e un preservativ, o sentinela care anunta pana la ce grad poate merge oboseala normala. El e suplinitorul care mentine vacanta vietii sufletesti superioare, in timp ce constiinta isi reface, energia. In ambele cazuri insa e vorba de o regresiune, nimeni nu-si poate permite multa vreme luxul constiintei. Nimic mai fragil, nimic mal instabil decat aceasta functie sufleteasca.
La prima ocazie, fondul primitiv e gata sa tasneasca la suprafata, printr-un fel de revolutie a elementelor vechi, reactionare, contra tendintelor progresiste ale constiintei.
Daca inconstientul e o functie primitiva, caduca, inactuala, urmeaza ca ea nu poate fi comunicabila, fiindca e lipsita de organele de exprimare sociala. Fiecare din noi are o istorie compusa din experienta proprie pe de o parte, pe de alta, din datele ereditatii. Dar aceata istorie, care ne depaseste prin prelungirile ei in trecut e strict legata de individualitatea noastra. Ea nu poate fi comunicabila, fiindca e inactuala sl fiindca asociatia e bazata pe un schimb de valori recente si actuale. De altfel ea nici n-ar putea capata o exprimare obiectiva, exterioara. Argumentele istorice nu pot fi pricepute de altii, ele n-au decat o semnificatie individuala. Ne dam adeseori seama ca putem simti, dar nu putem exprima o stare sufleteasca. Ceea ce poate fi expus si comunicat altora, nu poate fi decat constient. Constiinta e tocmai lamurirea starilor subiective, confuze, prin exprimarea lor obiectiva cu ajutorul imaginilor, al simbolurilor, dar mai ales al limbajului. Ceea ce nu poate fi vorbit, este, in general, departe de a fi constient. Dar vorba, limbajul, sunt compuse din reprezentari colective, care sunt opera mediului social. Se poate spune inca de la inceput, sub rezerva demonstratiilor ulterioare, ca inconstientul e partea sufleteasca personala, individuala, din noi, pe cand constiinta e o functie sociala prin care intram in relatii cu altii.
Intr-adevar, ceea ce caracterizeaza constiinta e scindarea ei in doua elemente: unul care priveste si altul care se lasa privit. Doua elemente, unul care actioneaza si altul care observa si critica, convietuiesc simultan intr-un act de constiinta.
Intr-un moment dat al evolutiei sufletesti, apare o functie oare se separa, se desolidarizeaza de restul functiilor, ca sa le depaseasca, sa le invalue intr-o privire aruncata de sus, in timp ce restul actelor sufletesti isi desfasoara sub ea, actiunea. cum s-a spus, sufletul nostru se imparte in doua persoane, intr-un actor si un spectator. Dar aceasta dualitate de roluri nu poate incapea intr-un suflet care ignoreaza viata sociala.. Scindarea sau multiplicarea vietii noastre psihice in mai multe persoane care au relatii simultane intre ele nu poate fi decat rezultatul vietii colective.
Dar si pe alta cale putem vedea cum constiinta e un produs al vietii sociale. E un adevar castigat in psihologie, acela, ca primele organizari sufletesti incep prin a-si indrepta tentaculele catre ambianta externa, inconjuratoare, pentru ca abia mult mai tarziu, sa se intoarca inauntru, la contemplarea vietii interioare si la formarea eului. Organismele psihice rudimentare n-au «personalitate». Perceptia eului e o aparitie mult mai tarzie ca perceptia lumii exterioare. E si firesc sa fie asa. In lupta pentru existenta, pericolul vine din afara, din realitatea exterioara. Aceasta trebuie bine cunoscuta spre a evita surprizele dureroase. Obiectivismul, intr-o anumita privinta, e mult anterior subiectivismului. Multe persoane pierd constiinta daca nu au putinta de a mai avea anumite imagini vizuale care le servesc drept, puncte de reper. Fenomenul se poate constata in stare de betie ori de »mal de mer«. De indata ce inchidem ochii ne vine ameteala, putem chiar pierde constiinta, care e legata de o anumita exteriorizare spatiala, obiectiva.
Mai mult decat atat. Notiunea eului, ea insasi, cand incepe sa se inchege, se formeaza tot de la exterior la interior. Individul intra in relatii cu alti indivizi in complexul vietii sociale. La inceput, el nu pricepe decat un tot amorf, confuz, de fiinte miscatoare, un fel de pasta de vietuitoare in care amalgam e amestecat si el. incetul cu incetul insa, incepe sa taie din acest tot confuz, bucati diferite, care devin cu timpul diverse personaje, diverse tipuri. Ca sa-i poata diferentia, preciza mai bine unul de altul, le da un nume si le atrihue cate o calitate dominanta: Ion e omul rau, Vasile e omul bun, Petru e omul violent. Fiecare devine un personaj, cu calitati si defecte anumite, numai atunci cand procesul de discernamant, de individualizare, cum se zicea in evul mediu, devine puternic printre facultatile psihice.
Aceasta facultate de discernamant social, care stie sa taie si sa separe personaje diferite din mediul social, una de alta, suporta la un moment dat acea lege de introversiune, care consta in a realiza interior, mental, pur psihiceste, ceea ce percepem din exterior.. Personajul se interiorizeaza si devine eul. Omul se priveste pe sine ca si pe ceilalti, ca pe o anumita persoana, cu anumite calitati, transpune in el un tip social oarecare, care capata doar un colorit special, acela de a-i apartine, de a fi proprietatea lui. Dar aceasta interiorizare a unui tip in noi insine, vine de la exterior la interior.
Individul cunoaste societatea si pe urma se cunoaste pe el dupa modelul acestia invata intai sa deosebeasca indivizii in afara, alege unul cu anumite caractere si pe urma il transpune. Asa se explica dualitatea spectator-actor, acea contemplatie, cu care invaluim viata noastra interioara parca din prizma unei alte persoane. care ar fi in afara de noi, acea scurtare a actelor noastre sufletesti, dintr-o perspectiva si dintr-un punct de vedere care, parca , ar fi al nostru.
Acel de al doilea eu, care priveste si critica, ca un observator aproape obiectiv, e personajul social care credem ca santem, individul copiat din societate, apropiat si interiorizat ca un rasad in noi, ca o juxtapunere tarzie a unui element social peste fondul primitiv inconstient al sufletului nostru.
Ceea ce e primitiv in noi e doar un eu inconstient, acea «conscience du corps propre», acea constiinta ca santem altceva decat altii, rezultat obscur al cenesteziei. Dar aceasta nu e suficient ca sa creeze . sentimentul personalitatii si constiinta.
Aceste consideratii psihologice au norocul de a fi confirmate in mod obiectiv de sociologie.
Cercetatorii cei mai importanti ai acestei discipline, de la Durkheim la To mies si de la aceasta la Gidding B sant de acord in a recunoaste ca individul, si deci constiinta de individualitate, e o aparitie tarzie, un produs al societatilor inaintate.
Societatile primitive sant perfect omogene. Nici o deosebire in mentalitate, nici o deosebire intre aptitudinile personale nu tulbura acordul celei mai desavarsite similitudini. Coeziunea sociala e bazata pe o complecta asemanare, aproape pe o identitate intre membrii componenti.
Dar intre indivizi care se asamana asa de mult intr-o societate in care domneste cel mai riguros conformism si in care nici o originalitate cat de mica, nici o schimbare oricat de trecatoare nu poate fi introdusa decat subt sanctiunea celor mai teribile penalitati, intr-o astfel de societate, nu poate aparea constiinta propriei individualitati. Individul nu se poate defini pe el, fiindca orice definitie proprie se face in opozitie cu cineva. Dar ce opozitie poate fi intre indivizi care se aseamana asa de mult ?
De aceea in astfel de societati, solidaritatea bazata pe similitudine , solidaritatea mecanica, cum zice Durhkeim, e perfecta. Reprezentarile individului sant colective, impuse din afara. Ele constau din datinile, credintele, traditiile, superstitiile in care crede orbeste toata societatea. Ele formeaza singurul aliment intelectual, aservind toata organizatia mentala a individului. Cele cateva reguli totemice, expresii ale celei mai primitive religii, comune la tot clanul, tiranizeaza despotic mintile tuturor. In afara de ele nu mai e loc pentru nici o reflectie. Toti cred la fel, intr-o nezdruncinata credinta, care se impune individului prin traditie, ca o imperioasa datorie. Pentru primitiv nu exista decat societatea, individul e inca necunoscut.
incetul cu incetul insa, marirea si transformarea grupului aduce cu ea o alta repartizare a muncii sociale si cu aceasta o altfel de solidaritate si o diferentiere mai mare, o heterogenitate a membrilor, o desrobire si o degajare a individului.
Din diferentierea organelor sociale urmeaza si o diferentiere a muncii sociale. Indivizii nu mai fac toti acelasi lucru, fiind individualizati.
|
Evolutia psihologica
Fiecare isi fixeaza locul in ierarhia sociala dupa participarea la una din aceste societati, in care patrunde treptat printr-o serie de initieri succesive. Sunt doua feluri de membri in aceste secte: cei activi, posedati de spirite si care savarsesc serviciul religios, cei onorati care sunt simpli spectatori. Membrii activi sunt acei care detin puterea dar intre dansii apare de asemenea o ierarhie. In capul acestei ierarhii, se gaseste «himatsa», spirit superior tuturor, spirit canibal care poseda secretul mastilor, dansurilor, riturilor, cantecelor celor mai grele. Posesiunea acestui rang nu sa obtine decat printr-o serie foarte grea de initieri, care dureaza de multe ori nu mai putin decat opt ani. Iata deci o prima personalitate superioara formata din cadrul acestor secte. Dupa fundamentul biologic care serveste de baza si dupa viata sociala in care sa plamadeste prin diferentiere individul distinct de rasa, putem trece la ecoul interior, psihic, pe care-1 arunca aceste fenomene in constiinta noastra cautand sa aratam care sunt etapele formatiei psihice a ideii de personalitate.
II. Evolutia psihologica
Ceea ce am putut obtine din observatiile introductive de mai sus a fost degajarea a doua elemente primordiale la orice idee despre individ: unul biologic, unitatea functionala, formand oarecum materia, substratul natural al acestei notiuni si, in al doilea rand, un altul sociologic, realizand investirea acestui substrat de catre mediul ambulant cu o forma exterioara. Din interferenta realitatii biologice sl a celei sociale porneste orice consolidare individuala .
Totusi, ori de cate ori ne gandim la o individualitate, efectuam un proces mental. Fie ca ne gandim la noi sau la altii, ne prezentam constiintei o imagine ori o idee continand ceva specific, ireductibil constiinta de sine, de eul propriu este un fenomen psihologic. Fie ca se formeaza in ambianta sociala, fie ca e un rezultat ai functionarii biologice, ea se oglindeste in viata sufleteasca, se organizeaza interior ca un proces al vietii mentale. Acolo va trebui sa-i urmarim si noi curba formatiei.
Metoda acestei cercetari e cea genetica. In viata sufletului nu exista fenomen dat, format de-a gata. Din contra, dibuiri incete, deviatii lente, complicatii imperceptibile schimba permanent sufletul omenesc. Lumea interioara, daca nu e vesnic creatoare cum crede Bergson, e in orice caz in continua schimbare. E naiv sa crezi intr-un progres rectiliniu asa cum credeau progresistii sec. XVIII, un Condorcet ori Turgot si adeseori Spencer.
E totusi legitim sa consideram fenomenele psihice sub aspectul evolutiv al diferentierii si complicatiei crescande. Putem admite decadenta si regresul. Nu putem nega insa ca intr-o curba de evolutie data, nu exista inceput, apogeu si apus. In ceea ce ne preocupa, nu putem determina punctul precis al traiectoriei in momentul actual. Ne putem permite insa istoria acestui fenomen psihic.
Am vazut ca primitivul nu are nici o constiinta de sine. Iata o proba ca au existat si alte organizatii sufletesti unde ideia de individ, de eu, sau de personalitate era alta decat la noi. O a doua vom lua-o din psihologia infantila. Copilul se priveste pe sine, in diferite varste altfel de cum ne consideram noi. In fine in domeniul psi hatri ei vom gasi bolnavi ale caror notiuni despre personalitate sant ori profund modificate ori dizolvate cu totul.
E greu, desigur, sa indentifici primitivul, cu copilul sau cu bolnavul. Dar aceste organizatii sufletesti se asamana de multe ori. Tot asa, dupa cum in sociologie ne permitem analogii intre preistoria si etnografia societatilor primitive, in psihologie putem emite ipoteza ca, stari anterioare mai simple au precedat pe cea actuala. A arata formatia unei stari de constiinta, in-seamna in definitiv a-i indica elementele, deoarece nimic nu se perde in evolutia psihica. imbogatirea e treptata. Metoda genetica expune istoric, ceea ce s-ar putea face static printr-o simpla descriere a partilor componente. Ea are insa avantajul serierii de la simplu la complex, de la omogen la heterogen si complicat. Ea urmeaza de aproape pulsul realitatii in vesnica schimbare.
Despre diferitele forme ale eului avem numeroase contributii. Unele din cercetari se apropie de a noastra prin aceia ca stabilesc tipuri principale din infinitele aspecte ale individualitatii sufletesti. Citam pe cea mai principala, pe aceia a lui William James cu celebra clasificare in «le moi» si «le je», cel dintaiu avand ca subdiviziuni «le moi materiei, social et spirituel.
Din aceiasi clasificare se inspira OL Blondei in Manualul de Psihologie al lui G. Dumas, vol. II. O incercare mai complecta sub punctul de vedere evolutiv e schitata de P. Janet in cursul sau de la Coliege de France, anul 1921, rezumata in «Annuaire de Coliege de France» in acelasi an.
Reluam subiectul cu alt material, incercand in cele ce urmeaza degajarea unei serii a gradelor de individualizare, dela cele mal simple la cele mal complicate.
1. Cenestezia si constiinta de corp propriu. Cand a publicat Th. Ribot in 1884, celebra sa lucrare «Les maladies de la personnalite», cenestezia nu era inca destul de cunoscuta.
Cativa autori incercasera o definitie a acestui fenomen, inca din 1840 Henle cauta sa explice cenestezia astfel: «e suma, haosul nelamurit al senzatiilor ce sant transmise fara incetare din toate punctele corpului». E. H. Weber dadea o definitie ceva mai precisa: o senzibilitate interna care ne da stiri asupra situatiei mecanice si chimico-organice a pielei, mucoaselor, viscerelor, secretiunilor, muschilor etc. Vechea psihologie vorbise demult de importanta corpului si a senzatiilor organice in formarea constiintei. Antica clasificatie a temperamentelor avea inca de la Greci o semnificatie fiziologica pe care Kant si-o insusise. Herbart observase cu adancime ca: «omul separa cu greutate eul de corp: dovada sant dispozitiile pe care le ia in vederea mortii: face de obicei cunoscuta dorinta sa de a fi ingropat in cutare fel si loc». Cercetarile fiziologice, in special acelea ale lui Ciaude Bernard au facut posibile concluziile asupra senzatiilor organice. Cand a aparut cartea lui Ribot, entuziasmul pentru stiintele biologice era in atmosfera secolului.
Bichat profesa ca in ce priveste caracterul moral, acesta nu e altceva decat ecoul temperamentului fizic. De fapt s-a observat usor ca modificarile organice aduc de obicei cu ele modificari sufletesti de individualitate ori caracter. Revolutiile fiziologice care insotesc "diferitele varste sau cum s-a zis «perioade climaterice»: pubertatea, menopauza, etc, sant insotite de schimbari profunde in constiinta subiectului. S-a spus pe urma, ca eul are sexul corpului sau. Patologia mentala a oferit si ea un bogat material. Indivizi atinsi de anxietate isi modifica felul de a fi sub influenta unor schimbari organice. In fire cazurile de personalitati multiple ori de depersonalizare, bazate pe alteratii organice probeaza acelasi lucruri.
Toate acestea l-au determinat pe Ribot sa scrie: «Individualitatea organica e baza celor mai inalte forme de personalitate, acestea din urma nefiind altceva de cat perfectionari ale celei dintai. De asemeni pentru Meynert constiinta unitatii corpului e eul primitiv din care deriva celelalte.
Si ca sa terminam odata cu citatia textelor, sa reproducem unul ultim, cel mai caracteristic in aceasta privinta: «Ceea ce ni se pare indiscutabil e ca sentimentul Organic (acela pe care animalul il are despre corpul sau si numai despre corpul sau) se bucura in cea mai mare parte a animalitatii de o preponderenta enorma; ca ea merge in raport/invers cu desvoltarea psihica superioara, ca pretutindeni sl totdeauna aceasta constiinta a organismului e baza pe care se formeaza individualitatea. Prin ea totul exista, fara ea nu exista nimic. Contrariu nici nu s-ar putea pricepe caci nu oare prin organism ne vin impresiile exterioare, materia prima a oricarei vieti mentale; nu oare in organism sant inscrise cu o solidaritate temeinica si sant fixate prin ereditate instinctele, sentimentele, aptitudinile proprii fiecarei spete ?
Teoria lui Bibot, care facea din totalul senzatiilor organice baza personalitatii, a avut lasunet. Ea s-a bucurat cateva decenii de majoritatea sufragiilor savante. Aceasta desigur fiindca cuprindea mult adevar. Oricine poate observa ca de la zi la zi eul nostru se schimba dupa cum avem o stare organica buna sau rea. Bunele dispozitii, euforiile, bucuriile, casi deprimarile ori. tristetele au la baza o digestie, o circulatie ori o respiatie normala sau anormala. O tensiune nervoasa puternica sub impresia alcoolului ne da o personalitate exaltata si exuberanta. Oboseala, din contra ne schimba dispozitia in tristeta si amaraciune. Bolnavii ca si neurastenicii sant pesimisti, vad viata in negru. Cutare agricultor ori militar viguros nu cunoaste o clipa deprimarea. De-a lungul vietii organismul se schimba. Atunci ne schimbam si noi de individualitate, caci varsta nu e altceva decat o transformare de personalitate.
Si nici n-ar putea fi altfel. Singura conditie a unitatii noastre e complexul acela de senzatii vagi pe care ni-1 trimite corpul nostru, dar care pastreaza vesnic aceeasi tonalitate, aceeasi savoare personala. Identitatea noastra primitiva nu poate iesi din altceva decat din deprinderea pe care ne-o formam in raport cu senzatiile existente.
Psihologie online
In psihologie au fost descoperite multiple solutii pentru problemele de ordin psihologic si emotional sau de comunicare. Pentru ca solutiile respective sa fie mult mai usor de accesat atat de persoanele care necesita un ajutor , cat si de persoanele care isi doresc sa faca o cariera in psihologie a fost lansata de catre specialisti ramura numita psihologie online. Aceasta psihologie online a fost special conceputa pentru ca orice persoana sa se poata informa cu privire la orice detaliu are nevoie pentru a contacta psihologul potrivit sau pentru a-si insusi in mod eficient si corect informatiile necesare. Aceasta psihologie online are rolul de a simplifica modalitatea de a se informa a persoanelor care isi doresc sa se documenteze cat mai corect si simplu despre orice teorie psihologica sau orice solutie din aceasta sectiune stiintifica. Aceasta arie numita psihologie online ofera celor interesati pentru dezvoltarea lor personala o serie de informatii folositoare si sfaturi utile pe care le pot pune in practica fara a intimpina obstacole si capcane. Pentru cei care isi doresc sa isi imbogateasca cultura generala pot accesa cu usurinta aceasta psihologie online ce detine o multitudine de documente electronice ce inglobeaza o serie de informatii utile. In randurile care urmeaza va vom mentiona pe scurt cateva informatii care au stat la baza dezvoltarii acestui tip de psihologie online.
Un fiziologist englez W, H. Eiverg a incercat o adaptare biologica a principiilor lui Freud Câmpul sau de cercetare a fost razboiul. In momentele de teroare ca si in viata sufleteasca a soldatilor atinsi de rani ori de lovituri craniene, se putea observa mai bine ca oriunde intinderea, natura si functionarea inconstientului. Natura acestuia dupa Bivers e tot ancestrala. Insa el nu o apropie de achizititile sociale ale societatilor primitive, ci, mai ales, de instinct. Freud e unilateral cand indica ca singur mobil al inconstientului impulsia sexuala, Rivers arata ca acesta este format din toate instinctele si constitue un fel de inchisoare, in care este pastrat tot ce nu este primit de constiinta. Caci aceasta din urma, dupa fiziologul englez, este tot o functiune de supresiune, de cenzura. Care sunt instinctele primordiale continute de inconstient? Rivers distinge urmatoarele trei categorii:
a) instincte de conservatiune (self preservation) cu subdiviziunile sale: instincte de nutritie, repulsive si: de .protectie in fata pericolului;
b) instincte de perpetuarea spetei: sexuale si familiare;
c) instincte gregare ori sociale; menite sa pastreze coeziunea grupului social.
Toate aceste tendinte constituie structura inconstientului Ele nu pot intra liber in constiinta. Rivers da o serie de exemple, dupa care functia de supresiune exista chiar Ia animalele cele mai inferioare, studiind modificarile pe care aceasta functiune inhibata le exercita asupra celor trei instincte, in lumea animala. Ea devine din ce in ce mai accentuata in scara evolutiei si atinge maxim de dezvoltare la om, mai ales in cei a ce priveste conflictul intre tendintele individuale si sociale. Copilaria reprezinta conflictul cel mai acut intre fiinta individuala si cea sociala. Omul matur reuseste sa echilibreze in el cele doua instincte. La indivizii atinsi de nevroza insa, conflictul reapare cu preponderenta instinctelor ancestrale si individuale.
Care este valoarea explicatiilor afective ale inconstientului? Trebuie sa le cunoastem inca de la inceput, categoriile care pun baza explicatiei inconstientului in caracterul afectiv al acestuia, sânt mai aproape de adevar decât toate celelalte. Daca chiar si in cazul acestei ipoteze,, ramân inca urme de forme de inconstient neexplicate, sântem siliti sa constatam ca numarul faptelor ramase inafara, e mult mai mic.
Ipoteza afectiva este mai generala decât toate. Ajutat d e o metafizica universalista, Freud a putut identifica toate formele de subconstient, ca forme afective. Acest procedeu insa nu e cel curat stiintific. Daca ramânem in limitele investigatiei pozitive, treime sa recunoastem ca automatismele psihice ca si inconstientul functional nu pot fi clarificate de teoria afectiva.
In ce priveste «afectivul pur» ai lui Bazailas ori Abramwaski el ramâne o simpla abstractie. E greu, claca nu imposibil de gasit vreun act sufletesc care sa fie exclusiv afectiv. Daca cortejul reprezentarilor, al conceptilor ori macar al limbajului nu-i intovarasesc, atunci, in orice caz, el se dezvolta simultan cu o serie de miscari sau macar de imagini chinestezice. Intr-o mentalitate perfect mistica, am percepe, un subconstient, in care elementul intelectual ai reprezentarilor sa lipseasca; e imposibil de inchipuit insa, ca o astfel de stare sa nu se dezvolte intovarasita de miscari. Fuziunea elementelor sufletesti e asa de intima, incât o disociare complecta a uneia de celelalte ramâne in domeniul abstractiunii. Nu mai repetam aici critica pe care orice articol ori manual asupra psiho-analizei ii aduce teoriile iui Freud. Se stie exagerarile nelegitime pe care le-a adus el principiului lui «Libido», principiului hedonist si sexual. Se cunosc deasemenea, pornirile sale metafizice, care au depasit cu mult faptele observabile in ce priveste inhibitia si cenzura constiintei. Le vom relua mai departe cu alta ocazie. Pentru moment sa trecem la un ultim grup de teorii asupra inconstientului, la acelea care-1 redocla aspectul motor sau kinestezic.
H. Bergson, pentru care actiunea e fundamentul biologic al vietii, e inclinat sa explice mecanismul psihic, mai ales sub aspectul sau motor.
Deosebirea intre memorie si perceptie, intre trecut si prezent, vine din faptul ca ce e trecut e mai putin interesant decât ceiaee e prezent. Prezentul cere o actualizare a interesului prin actiune, trecutul e mort fiindca nu prezinta nici un interes catre acesta. Dar aceasta observatie e iluzorie. Nici o amintire nu se pierde. Totul e conservat in noi sub forma de predispozitie cerebrala catre actiune. Constiinta fiind intim legata de realizarea prezentului, inconstientul e virtualitatea care tinde sa se realizeze prin actiune.
Mai pozitiv, mai putin filozofic decât Bergson, Elbot luind o atitudine asemanatoare cu aceea a lui Bazailla ne prezinta inconstientul ca un element motor pur. Daca fiecare act psihic e intovarasit de miscari, mai mult sau mai putin senzibile, care-1 realizeaza, se poate inchipui o stare in care numai simpla tendinta sa subsiste. Inconstientul e format din elemente care au fost alta data constiente, care s-au pastrat insa sub câmpul constiintei numai ca tendinta, fara element reprezentativ sau emotional Bibot considera inconstientul din doua puncte de vedere: clin acela al functiunii sale si .din acela al structurii sale. Functia sub care se prezinta aceste stari psihice e dezordonata si incoerenta. Ele sânt lipsite de unitatea si claritatea constiintei. In ce priveste structura cerebrala inconstienta, din reziduri psihice, ea e compusa din elemente izolate sau asociate care au fost alta data stari de constiinta, astfel obiceiurile capatate, supravietuirea vietii noastre trecute etc. Ea e o activitate de ordinul al doilea, repetitia fara constiinta a ceea ce a trebuit sa fie altadata intovarasit de constiinta... Cest de la conscience Hernie, figce, crisialisee dans ses clements moteurs Cum se exprima si in alta parte, inconstientul eu e decât scheletul motor ai starilor intelectuale.
Acest fel de a potrivi lucrurile, trunchiaza realitatea, psihica ca si teoria lui Bazaillas. Dupa cum nu exista, afectiv pur, tot asa nu exista nici «motor pur».
Aceste disociati unice ramân ipoteze abstracte, care nu pot satisface interpretarea integrala,, Eie sânt doar reprezentative pentru conceptia psihologica a autorului, punct de vedere, a priori, care cauta sa subordoneze toate manifestarile psihice la o doctrina prea sistematica.
Aceste teorii reprezinta si ele o epoca din istoria psihologiei, in care ajunsese aproape o moda explicatiile motrice. De la senzatie si pâna la atentie, totul trebuia sa fie insotit de o vibratie kinestezica. Dar care e motivat pentru care aceste auxiliare psihice nu s-ar percepe si ele de catre constiinta si ar ramâne inconstiente, când celelalte elemente strabat pâna in raza. luminoasa a constiintei? Pentru ce numai miscarea, care intovaraseste .elemente intelectuale ori afective, ar ramâne in starea de psihism inferior, in timp ce celelalte acte sufletesti s-ar ridica pâna la ranguri mai superioare? Acestea sunt intrebari la care interpretarea motrica a inconstientului nu poate raspunde si fata de care ramâne, fatal, neputincioasa.
Mai amintim in treacat si de ipotezele metafizice «supra-inconstientului. Cea mai eficienta este desigur aceia a lui E. Von Hartmann. Se stie ca acest autor descopera peste tot fenomene de inconstient. Universalitatea lui se oglindeste in natura neanimata, in tendintele .animalelor inferioare, in orice act de constiinta omeneasca. O asemenea interpretare e cu mult prea larga ca sa poata fi controlata. O ipoteza metafizica nu poate fi verificata dupa analize stiintifice. Ea are in acelasi timp elemente din domeniul religiei si al artei.
|
Psihologie online
Joi, 04 Noiembrie 2010 13:56 | 
Scris de claudia | 
| 
| 
