Indisolubil, cu toate ca inecat in haosul extern sl apoi acest haos amorf al fenomenelor din afara a caror rezistenta reiese invinsa este inconstientul. Aceasta afirmare prin contrast nu se poate face insa numai cu ajutorul senzatiilor organice. Mai trebuie ceva. Acel ceva sant senzatiile de efort si miscare, senzatiile musculare, kinestezice.
Orice miscare Implica doi termeni: un factor cauzal activ si o rezistenta care i se opune. Maine de Biran, care a fost un precursor in multe capitole ale psihologiei moderne, a intrezarit cel dintai, rolul senzatiilor kinestezice in formatia eului: «nu putem sa ne cunoastem ce persoana individuala fara sa ne simtim cauze relative a unor efecte sau miscari produse de organism». Cabanis arata si mai clar acest lucru, cand scria ca eul se achizitioneaza prin sentimentul efortului si ca el e determinat exclusiv in vointa.
Senzatiile de miscare ne dau notiunea de raport dela noi la lumea exterioara si acea caracterizare proprie in raport cu realitatea. Nu ne simtim bine corpul decat atunci cand se loveste de ceva. D. C. Radulescu-Motru rezuma perfect acest proces: «inainte de a se opune subiectiv naturii, omul se opune el prin atitudine corporala. In forma sa rudimentara, eul este simtirea .miscarii corpului Urmele acestei prime faze le avem marturisite , si azi in viata popoarelor salbatice. Nimic nu ne face sa patrundem mai adanc in cunoasterea sufletului acestor popoare, decat studierea miscarilor. Prin miscari corporale salbatecul comunica cu semnul sau prin miscari rituale se apara de spiritele rele; prim miscari de vraja ei are credinta ca schimba cursul evenimentelor.



Un om cult se reculege in fata divinitatii; salbatecul sare si se invarteste pana ce cade jos istovit. Aceasta mare importanta pe care o au miscarile in viata salbatecului, vine din stransa lor legatura cu proiectarea in afara a eului. Viata copilului, o reproducere a vietii friogenetice, confirma de asemenea aceasta ipoteza. Nimic nu-i este mai natural copilului decat supunerea subiectivitatii eului la atitudinea corpului. Fara aceasta supunere nici n-ar putea sa se joace; si se stie cat de mare este rolul pe care il are jocul in viata copilului. La copil, eul si simtirea atitudine corporale sant aproape identice.
Se poate considera astfel cenestezia, ca cea mai rudimentara forma de eu, cu conditia ca sa fie complectata cu senzatiile musculare, de miscare si efort care ne pun in relatii de contrast si opozitie cu ambianta. Senzatiile organice, singure nu ne pot da constiinta de corp propriu, prima faza a formatiei personalitatii, faza in care organizatia mentala poate fi foarte redusa.
Unii psihologi indica, ca un element special al personalitatii, simtul de proprietate, de achizitie, de posesiune, ceiace am putea numi meul (le mien, der meine). Astfel Oh. Blondei, atunci cand distinge diferitele forme ale personalitatii, pe langa «corps >, «moi» si «je», distinge si «le mien». Credem ca meul nu e altceva - decat o dezvoltare a constiintei de corp propriu. E extinderea ei in afara la obiectele fizice, inanimate, dar indispensabile bunei functionari a corpului nostru. Ele sant o prelungire a organelor noastre, Daca animalele au blana, oamenii au haine. Dar acestea au acelasi rol, ne sant tot asa de apropiate si in aceiasi stricta dependenta de viata noastra fiziologica. Instrumentele de lucru sl tot materialul tehnic nu sant decat o prelungire a bratelor. E stiut ca proprietatea la primitivi nu se intinde decat la lucrurile mobile de stricta necesitate. De asemeni in relatiile cu fiintele vii. Copilul e viata mamei dusa mai departe.


Natural, acest sentiment se complica cu timpul. De la o simpla extensie a sentimentului de corp propriu, prin abstractie, el poate deveni un sentiment de sine statator. Dar pentru aceasta trebue ca insasi ideea de personalitate sa devina mai complexa.
2. Individualitatea. Primul stadiu al ideii de personalitate reiese din senzatiile organice, care ne dau impresia identitatii noastre fizice si din cele kinestezice, care opun corpul nostru, prin miscari, mediul exterior. Unele formeaza polul pozitiv al afirmatiei fizice, celelalte pe cel negativ. Amandoua sant insa experiente interne. Materialul necesar formatiei personalitatii poate fi luat nu numai din ceea ce se petrece inauntrul nostru. Cand perceptia devine mai complexa, incepe sa deosebeasca, in realitatea exterioara, deosebiri caracteristice, trasaturi specifice. Analiza incepe sa functioneze. La salbatic perceptia este globala, amorfa. Atentia voluntara nu intervine ca sa faca distinctii si atunci perceptia realitatii e un haos amorf, fara puncte distincte, calitati speciale. Salbatecul suporta pasiv tabloul exterior in mod integral. Cu incetul insa, atentia voluntara apare in perceptie. Din ceea ce se prezinta mai inainte intr-un nedefinit amestec, incep sa se taie portiuni caracteristice, cu insusiri proprii ireductibile. Perceptia efectuiaza o impartire individualizata a universului.



Aceasta are loc odata cu aparitia perceptiei de spatiu. Putiinta asezarii variate a lucrurilor in spatiu aduce si o caracterizare a lor. Prima operatie e aceia de discriminare, de izolare a obiectelor deosebite de mediul general in care sant inecate; de a le aseza, cum spune W. James, unele alaturi de altele fara a le confunda.
Pentru ca discriminarea aceasta disociativa sa poata functiona, este nevoie ca obiectele sa prezinte calitati senzoriale puternice: de culoare, sunet etc. Ele trebuie sa provoace procese nervoase diferite prin contrast, asa cum se prezinta de pilda o dunga neagra pe o foaie alba un zgomot intr-o tacere etc. E nevoie dupa aceia ca impresiile sa se serizeze succesiv. E mai usor de inregistrat doua sunete produse unul dupa altul, decat daca sant produse simultan. Astfel acea functie de comparatie, pe care Hoffding distinge in orice perceptie, poate functiona mai usor stabilind deosebirile necesare. Ea poate da nastere unor senzatii de diferenta.
Afara de acesta, pentru a putea analiza elementele unui tot sintetic, este nevoie sa le experimentam in mod izolat sau in combinatii diferite. Ca sa intrebuintam iarasi un exemplu oferit de W. James, daca toate obiectele umede ar fi reci si toate obiectele reci umede, cum am putea deosebi frigul de umiditate ?
Daca toate lichidele ar fi transparente si toate solidele opace, ne-ar trebui multe secole ca sa putem avea doua cuvinte deosebite pentru a exprima transparenta si starea lichida.



Odata discriminarea facuta, e nevoe de o regrupare a diferitelor senzatii etorogene intr-un singur obiect. Trebuie ca diferitele senzatii de vaz, de tact, de miros sa fie grupate in acelas obiect, Ca sa pot fortifica un lucru, este necesar ca sa-1 investesc numai pe el cu diferitele senzatii pe care le capat; adica sa administrez relativ la acel obiect. senzatii oferite de organe diferite.
Operatia urmatoare consta in ceea ce numeste exterioritatea obiectelor unele in raport eu altele; Printre primele calitati ale perceptiei spatiale este acela de a aseza obiectele unele langa altele, dar NU unele peste altele, de a le ordona, de a le sorta astfel, ca fiecare din ele sa ramana exterior celorlalte. Cand gasim un obiect printre altele similare, il consideram ca centrul unui grup de alte obiecte, care-1 inconjuri din toate partile . Astfel incetul cu incetul ajungem sa putem localiza in mod precis obiectele, sa le putem determina forma, aspectul, calitatile. Fiecare din el devine, incetul cu incetul, ceva specific, individual. Perceptia unui lucru neasimilabil celor care-1 incunjoara ne duce incetul cu incetul la perceptia individualitati. Ceea ce se intampla cu lucrurile inanimate, se intampla si cu distinctia diferitelor persoane in mediul social.
Numim aceasta operatie mentala cu un termen medieval individualitate. Am putut constata din observatii introductive de ordin sociologic care au precedat aceasta cercetare, ca primitivii deosebesc cu greu notiunea de persoana.
Acelasi lucru trebue remarcat si la copil si, putea adauga, intr-o anumita masura la fiecare din noi. Sa ne inchipuim o adunare, un congres ori o reunire mondena in care percepem un grup de oameni pe care nu-i cunoastem inca, despre care nu stim nici un detaliu biografic, despre care nu stim nici o trasatura de caracter. La inceput vom percepe o masa de fiinte vii care se misca. Cu timpul insa, incepem sa deosebim, costume diferite, pe urma figuri mai caracteristice, altele mai banale, mai pe urma, dupa ce cunoastem mai bine pe fiecare, trasaturi de caracter particulare, apucaturi, gesturi caracteristice care ne permit sa asociem la un nume o anumita persoana. Vom distinge din grupul confuz, taind diferiti indivizi pe Petre, Paul, Alexandru etc., etc. De fapt individuatia aceasta cu caracter social este tot o localizare spatiala. Acelasi proces ca si la obiecte: intr-o discriminare bazata pe calitati mai frapante, dupa aceasta o grupare a diferitelor senzatii in acelasi individ, in fine o asezare a persoanelor una alaturi de alta, una exterioara celeilalte, putand astfel sa le localizam in spatiu. Copilul procedeaza in modul acesta cand distinge dintr-un grup persoanele izolate una de alta. Ca sa putem avea o notiune de personalitate, ne trebuie in primul rand concursul perceptiei si al discriminarii, care ne permite caracterizarea persoanelor cu care intram in relatii si deosebirea, lor de mediul social. Prin aceasta analiza perceptiva, nu facem altceva decat sa divizam grupul in diferite bucati si sa acordam fiecarei bucati o calitate si un nume.

Despre constiinta
Clasele si castele sociale precum si societati mai mici apar in sanul uneia mai mari. Faramitarea nu se opreste insa la crearea de societati mai mici; ea merge pana la morcelarea acestora in celule si mai intime, pana la aparitia individului.
In acelasi timp solidaritatea se transforma si ea. Nu mai asistam la o solidaritate bazata pe asemanare, ci la una, bazata pe deosebirea dintre indivizi. Neputand face in acelasi timp toate functiile sociale, fiecare individ are nevoe de celalalt care il complecteaza, schimbandu-si recipoc serviciile, cooperand la mediul social, fiecare cu contributia sa speciala. Astfel se afirma si progresul individualitatii. Cu ea incepe concurenta economica, angajarea contractuala intre indivizi, se inlocuieste regimul «statutului» obligatoriu cu regimul liberei contractari. Astfel se afirma, mai ales, constiinta individuala, Fiecare se simte altul, se desrobeste de reprezentarile colective ca sa gandeasca singur, capata o constiinta pe care o, comunica celorlalti prin mijlocul limbajului, imbogatit si el de diferitele aporturi personale.
Eul si constiinta merg «pari passu» cu dezvoltarea si evolutia societatii. Nu exista constiinta in faza reprezentarilor colective, cand individul primeste totul de la societate, cand analiza nu intervine inca ca sa diferentieze perceptia globala pe care o are despre fenomene. Mentalitatea primitiva cunoaste contradictia., si simultaneitatea, totul «participa la tot» intr-un conglomerat confuz si obscur, cum a aratat-o Levy Briihl. Constiinta nu apare decatodata cu sentimentul eului si atunci cand apare, introduce si analiza in datele perceptiei, ordonandu-le intre ele.
Ca si eul, constiinta nu e posibila decat in societati mai inaintate, cand individul e diferentiat de restul colectivitatii, si isi compara, prin contrast, conduita lui cu a celorlalti membri ai grupului. Atunci abia se reprezinta lui insusi ca un anumit individ, eu anumite aptitudini si caractere, cautand sa se defineasca si sa se inteleaga prin raport cu altii. Societatile primitive se pot multumi insa si cu inconstientul membrilor. Comunicatia sociala nu e intensa si fiindca indivizii nu inventa nimic nou, n-au ce sa-si impartaseasca.



Constiinta e functia obiectiva, care ne exprima exterior, ne pune in relatie cu altii. De ea e legat in primul rand limbajul. O stare sufleteasca care nu poate fi vorbita, exprimata prin cuvinte, e inconstienta.
Auzim adeseori spunandu-se in jurul nostru : «simt cutare lucru, dar nu pot sa-1 exprim». Aceasta inseamna ca cei ace e inexprimabil, deci comunicabil in mod sociali e sub constiinta.
Psihologul Baiu a spus demult inca ca «penser, c'est se re ten ir de parler et d'agir». E tot asa de adevarat ca: «ne exprimam noua insine, in mod interior, manifestatiile activitatii noastre constiente in acelasi mod in care IA traducem altora, in mod obiectiv, prin cuvant. Ni se pare ca acest limbaj interior e perfect adequat si aderent gandirii noastre. Cand ajungem sa
desfasuram in noi aceasta actiune si acest limbaj virtual ni se pare ca a devenit stapani pe continutul constiintii, noastre. Orice analiza psihologica, e, intr-un anumit sens, o analiza verbala. Acelasi autor scrie in alta parte; «Pentru ca sa ma intelegeti cand vorbesc de durerile, de bucuriile, de tristetele mele, de evenimentele cele mai intime ale vietii mele, trebuie ca limbajul sa fi degajat ceea ce e comun intre starile dumneavoastra de constiinta si ale mele, ca sa ma inteleg in acelasi timp cu dumneavoastra, trebuie un fel de constiinta comuna in care constiintele individuale se intalnesc si se regasesc. In consecinta, functia limbajului, e de a obiectiva si de a universaliza faptele constiintei intime, dupa cum functia notiunii de spatiu e de a obiectiva si universaliza lumea reprezentarilor noastre.




Astfel ceea ce este propriu constiintei normale e de a se des volta dupa legile pe care i le-a indicat limbajul, constiinta normala isi apare ei insasi ca constiinta clara si constiinta clara e aceia in care ne vorbim noua si altora continutul gandirii.
Inconstientul insa e strans legat de persoana noastra, n-are nimic social in el, nu se poate exprima prin vreun limbaj interior oarecare. Intr-adevar, daca exista ceva care e absolut independent de influenta mediului colectiv, apoi e constitutia, noastra fiziologica, specificitatea biologica a organismului nostru, structura organica cu particularitatile functiilor care o compun. Sentimentul acesta vital al particularitatii organice, ni-1 da cenestezia. Am vazut insa, ca forma psihica a acesteia si a tot ce e filozofic, animalic in noi, e inconstientul. Daca nu poate modifica ceva comunitatea sociala, apoi aceasta e tocmai organismul nostru, obstacol ireductibil la orice asimilare sociala. Colectivitatea nu poate sa influenteze nici secretiile noastre interne, nici felul special al circulatiei sau al digestiei.
Afara de aceasta, cenestezia nu-si poate vorbi ei insasi, nu se poate lamuri ori comunica prin vorba.
Tot ce e psihic e mai mult ori mai putin sensibil la influenta sociala; iot ce e fiziologic & refractar acestei influente. De aceea inconstientul, mai aproape de animalitate, simbolizeaza ceea ce e specific in noi, iar constiinta ceea ce e social si comun.
O multime de probe auxiliare se pot invoca in favoarea acestor constatari. Le vom culege din psihiatrie. Sunt vreo zece ani de cand Ch. Blondei, a aratat ca ceea ce dispare odata cu constiinta, in cazul bolilor nervoase, e complexul sentimentelor sociale. Dementul si intr-o masura oarecare inconstientul, sant fiinte antisociale. E de ajuns ca constiinta sa piara ca urmare a unei nevroze, pentru ca recunostinta, simpatia, dragostea sa dispara si ele. Nevropatul e un egoist care nu traeste decat pentru el. El pierde imediat tot sistemul de reprezentari si de expresii care-1 pun in comunicatii cu semenii sai. Cand un om e cazut in deplin inconstient, cand doarme de pilda, e evident ca nu comunica cu nimeni. Aceasta nu impiedica insa structura sa fiziologica individuala sa-si continue viata vegetativa. S-a sustinmt chiar, de catre unii psihiatri, Janet printre altii, ca nevrozele mai usoare, sant decat boli ale sentimentului social.




Nu e atat vorba de o leziune organica, cat despre o alterare a functiilor de adaptare la mediul social. Nu toti nevropatii sant lipsiti de logica. Din contra unii prezinta o exagerare rationalista, care stie sa grupeze totul in jurul unui sistem de obsesii. Si nevropatii judeca, insa judeca altfel decat majoritatea oamenilor. Ceiace e atins la ei e sentimentul acordului cu ceilalti membri ai societatii.
Lombrosq a sustinut pe vremuri cu oarecare dreptate, ca criminalii nu sant decat primitivi antisociali. Am vazut mai sus ca, pe masura ce societatile progreseaza si se diferentiaza, apare si constiinta individuala. Individul e legat de mediul sau in mod constient, printr'o serie de legaturi rationale, printr'o interdependenta bazata pe schimbul reciproc. Invers, in societatile primitive, legatura dintre membri e inconstienta, vointa individului aproape nula, totul vine dela societate, a carei influenta e predominanta asupra individului.
Psihiatria confirma de minune acest lucru. E o constatare unanim recunoscuta, ca deprimatii nervosi, a caror functie superioara de constiinta e restransa, pierd odata cu sentimentul social si propria lor individualitate. Ei se depersonalizeaza, au sentimentul ca actiunea lor e facuta de altii, ca nu le apartine. Ca un corolar al acestei boli de personalitate, apare in viata lor rolul imens al suggestiei. E proverbiala sugestivitatea nevropatilor. Vointa lor nu mai opune nici o rezistenta, tot ce li se sugereaza din afara e primit cu asentiment.