Functia de imitatie este normala, ticurile care se inspira sant continuate multa vreme, fara nici o putere de inhibitie. Ele scapa din campul constiintei, stramtorata din diferite cauze, formand sisteme autonome emancipate, care se dezvolta anarhii pe seama lor.
Cea mai evidenta ilustrare a celor afirmate mal sus, ne-o aduc insa cazurile de depersonalizare. Bolnavul se simte schimbat, nu-si mai apartine, nu-si recunoaste propriile sale stari emotive, nu-si poate lamuri o serie de stari interioare, care i se par straine sl de nerecunoscut. Ceea ce e mai grav, e ca nu poate obiecta prin limbaj noua stare de lucruri, noua cenestezie, incompatibila cu sistemul de vorbe si de gesturi care exprimau pe cea veche. In acelasi timp el pierde increderea in realitate, in ceiace numeste P. Janet «la fonction du reel». Aceasta fiindca, omeneste, nu poate fi real decat ceiace e sl inteligibil, adica ceiace isi gaseste locul in cadrele si categoriile fixate de colectivitate sl fixate de catre ea prin limbaj. Tot ce e refractar la expresie, e rebel de asemeni si la inteligenta.
Dezorientarea depersonalizatilor e provenita din pierderea constiintei, si cu ea, a limbajului si a sentimentului social.
Trebue sa ne ferim de o anumita interpretare a acestor fenomene, care, la prima vedere, ar putea parea contradictorie. Daca suggestibilitatea nu e decat primirea oricarei influente fara nici un control, atunci ea trebuie privita ca o functie sociala prin excelenta. Cum se impaca aceasta ce afirmatia de mai sos dupa care inconstientul e activitatea psihica cea..mai legata de individualitatea noastra?



Sa ne „intelegem bine”. Ceea ce dispare ca individualitate in cazul sugestiei, sunt, formele superioare de constiinta: cenzura critica si deliberarea. Acestea sunt desigur disparute. Dar sugestia nu se face numai dupa vointa celui ce su gereaza. Ca sa fie primita, de subiect, ea trebuie sa se potriveasca cu tendintele lui inconstiente, sa favorizeze caracterul particular al propriei sale cenestezii. Nici o suggestie nu se face la intamplare. Trebuie un acord intre influenta sugerata si structura inconstienta a subiectului. Exista desigur in noi doua individualitati. Una e legata de constructia noastra fiziologica, fizico-chimica
chiar. Aceea nu dispare niciodata, decat doar odata cu moartea individului. Exista insa si o individualitate, daca se poate spune, sociala. Ea e un produs al diferentierii sociale, prin care individul se concepe in acelasi timp separat si legat de societate.
G. Simmel a aratat, ca procesul de individualizare merge concomitent cu acela, de socializare. Solidaritatea intre individualitati e mai puternica, ca aceia intre indivizii fara personalitate. Cei dintai sunt legati rational, sunt constienti de interdependenta dintre ei si de faptul ca nu pot trai unul fara altul. Fiecare cauta sa-si ofere contributia sa la mediul social. Constiinta exprima si comunica grupului, inventiile, noastre personale. Ea a nascocit limbajul care cristalizeaza si solidifica fugitivele stari ale subiectivitatii quasi-inconstiente, in notiuni clare, exprimabile si altora. Sugestibilitatea arata disparitia acestui sistem de simboluri sociale, incetarea impaca aceasta ce afirmatia de mai sos dupa care inconstientul e activitatea psihica cea..mai legata de individualitatea noastra?



Astfel formulata, definitia apasa pe elementul ancestral, pe cel antisocial si in fine pe acel quasipatologic, cauzat de oboseala zilnica.
Inconstientul capata, sub aceasta lumina, o realitate si o pozitie precisa intre celelalte fapte sufletesti. Ei devine un fel de vacanta de, odihna, de suplinitor indispensabil, care asigura ritmul vietii sufletesti, cuprins intre excitatie si deprimare, intre tensiune si oboseala .
Sufletul nostru isi indeplineste existenta cu doua haine, una de lucru si alta de sarbatoare, pe care le schimba., ritmic dupa cum are nevoie.
Inconstientul trebue privit ca rezervoriul nesecat, care insufla constiintei fragede si intermitente, seva de viata de care are nevoie, acordandu-i momente de repaos si de reorganizare.
Alternarea de umbra si de. lumina in campul constiintei, confirma incaodata legea ritmului sub imperiul careia se savarsesc toate faptele sufletesti.




Formarea ideii de personalitate

Studiu de psihologie genetica
E greu de gasit in cultura europeana contemporana o idee mai fundamentala, un concept mai adanc infiltrat in sufletul fiecaruia, decat notiunea, de persoana autonoma. Individualismul, subt forma lui sociala si mai pe urma morala ne apare ca unul din polii civilizatiei moderne.
Constiinta ca fiecare din noi formeaza o unitate specifica si inconvertibila, reprezentand o valoare in sine constituie crezul democratiei ca forma politica, ca si al moralei occidentale.
De la teoreticienii dreptului natural, un Grotius, Puffendorf, Rousseau sau Brissot de Varvilie, care credeau intr-un drept la viata si fericire in ascuns in fiecare ora si consacrat prin ideea de proprietate si libertate, la morala kantiana, care ne prescrie sa consideram pe oricine ca pe un scop si nu ca pe un mijloc, mentalitatea moderna s-a modelat in functie de ideea eului autonom. Socialismul insusi, dupa teoretician! reckantieni, nu pleaca de la alt postulat decat dela respectul persoanei. Dezideratul moral si estetic cel mai frecvent e de a deveni o personalitate. Fiecare se simte astazi, o personalitate si frica de a o perde devine o obsesie. De unde cautarea cu orice pret a originalitatii, valoare unanim apreciata. In alte epoci se imparteau oamenii in vitiosi ori virtuosi, inteligenti ori prosti, curagiosi ori fricosi. Astazi clasificatia care tinde sa substitue tuturor celorlalte e aceia de original ori comun. Frica, de a-si pierde originalitatea, deci personalitatea, ii face pe unii rebarbativi la orice influenta binefacatoare. Un scriitor, citat de A. Gide, nu voia sa citeasca pe Goethe si Shakespeare ca sa nu-si piarda specificitatea sufleteasca. Multi dintre acestia, dispretuind orice influenta.. dispretuiesc insasi cultura.




Pe de alta parte, notiunea de individualitate patrunde din ce in ce mai mult in metodologia stiintelor. Nu mai vorbim de istorie, unde faptul specific a fost aparat dela Rickert incoace de majoritatea filozofilor istoriei contra asimilarii lui cu ideia de serie ori de cauzalitate generala. In arta, victoria romantismului cu gustul sau pentru individualitate, subiectivism, specific local, a pus capat demult, omului general, abstract fara timp si patrie intrebuintat de clasicism. Si aceasta victorie s-a inscris ca o, achizitie in istoria artelor si literaturii.
Chiar Psihologia, nu numai ca a introdus in continutul sau un capitol care se numeste «Psihologia diferentiala» ori «individuala», dar chiar in ceea ce se numeste «psihologia generala» notiunea de individualitate serveste drept criteriu de deosebire intre psihismul uman si cel animal. insasi definitia faptului psihic pleaca de la notiunea de individualitate.

95
In medicina, s-a spus inca demult, ca nu exista boale, ci numai bolnavi, adica ca orice maladie variaza cu subiectul care o poarta. Se pare astfel ca aceasta notiune diferentiala de individ, de specific e in plin succes astazi.
Alaturi insa de acest cult al personalitatii, se face din ce in ce mai evidenta, in psihologie ca si in morala exprimata deocamdata sub forma literara, o criza a notiunii clasice de individ si persoana. Sub influenta lui Bergson, animat vesnic de ideia devenirii, sufletul nostru, unitar in aparenta, pare supus la eroziuni continue, mai exact la transformari neincetate, asemanatoare cu acelea ale nourilor care strabat bolta ceieasca. Ce am fost eri, nu vom mai fi maine. Eul nostru se preface vesnic in infinite combinatii caleidoscopice. W. James ne-a invatat si el, ca constiinta nu e o stare substantiva, ci una transitiva, ceea ce inseamna ca ea se prezinta subt forma unui curent vesnic curgator.




Literatura, avant garda psihologiei si a moralei, de la Dostoevski la A. Gide, Pirandello sau Proust dezvolta in permanenta acelasi crez. Unul din acestia a scris aceste patru nztoare cuvinte: «Cadrele vechii psihologii dupa care gandim si lucram vor parea in curand tot asa de artificiale si perimate ca si cadrele vechii chimii, dupa descoperirea radiului. Daca acum, chimistii ne vorbesc de descompunerea corpurilor simple, cum sa nu fim tentati si noi psihologii de a concepe descompunerea starilor de constiinta simple? Ceea ce ne face sa credem in sentimentele simple e un mod simplu de a considera sentimentele. Exista fata de aceasta forta de coheziune care mentine individul consecvent cu sine insusi si prin care, cum spunea Spinoza individul tinde sa persevereze in fiinta sa, o alta forta centrifuga, dezagreganta, prin care individul tinde sa se divizeze, sa se disocieze, sa se riste, sa se piarda, Beaudelaire inaintea lui Dostotwski credea ca. «exista in fiecare om, in orice moment, dupa cerinte simultane, una catre Dumnezeu si alta catre Diavol». Marcel Proust si Pirandello se ingeniaza sa ne arate mplticiplitatea eurilor in fiecare din noi, eroziunea lor lenta sau ciocnirea lor violenta.

< Anterior		Următor >