Cabinete psihologice Constanta

Daca locuiti in Constanta si aveti nevoie de serviciile unui psiholog sau ale unui psihoterapeut de profesie puteti apela la multiplele cabinete psihologice Constanta care va stau la dispozitie in orice moment si pentru solutionarea oricarei solutii. Aceste cabinete psihologice Constanta detin un personal calificat si specializat care este caracterizat prin profesionalism si promptitudine. Serviciile acestor cabinete psihologice Constanta va stau la dispozitie la preturi avantajoase. Rezultatele serviciilor de consultanta si cele de consiliere sunt spectaculoase, aceste cabinete psihologice Constanta inregistrand un numar mare de clienti multumiti de serviciile acestor cabinete psihologice Constanta. In randul serviciilor acestor cabinete psihologice Constanta exista o serie de optiuni, una din aceste optiuni fiind chiar o serie de teste prin care poate fi determinata personalitatea pacientilor. In randurile urmatoare va vom mentiona cateva etape ale unui test destinat deteminarii si analizei copiilor in primele luni din viata. si ale unui examen psihologic.

Executarea tehnică a examenului
Pentru a se putea obţine rezultate valabile, este necesar ca experimentele să fie executate în cele mai bune condiţiuni, condiţiuni care să fie aceleaşi pentru toate subiectele. Este urmărită, astfel, realizarea unei uniformităţi a situaţiei de examen, dar o uniformitate care să fie adecvată scopului. In acest spirit, nu poate fi vorba de o identitate obiectivă a condiţinnilor de experimentare, de o uniformitate în sens fizica, ci de o uniformitate funcţională; adică, influenţa unei condiţiuni să fie aceeaşi pentru toţi indivizii din aceiaşi situaţie, indiferent dacă elementele care compun, sau prilejuesc situaţia de examen (camera în care se face experienţa, obiectele, materialul etc), variază de la caz la caz. Redăm, după Buh Ier şi Hetzer, indicaţiunile care privesc îndeaproape condiţiuni le optimale ale executării metodei de faţă.
1. — Camera de examinare.
intrucît metoda se referă la copiii de vîrste mici, factorul acesta (camera) primeşte o semnificaţie cu totul deosebită. — Copiii pînă la 2 ani, suportă cu multă greutate şi iritare schimbarea de mediu, de cameră. Schimbarea camerei exercită o influenţă negativă, de inhibiţiune, asupra copiilor şi abia pe la 5 ani factorul de „necunoscut" nu mai prezintă un simptom de turburare. Toate aceste consideraţiuni, pun problema adaptării copilului, problema obişnuirei copilului într'o anumită cameră. Dispoziţia lui se menţine într'o cameră care îi este „cunoscută" şi se estompează în faţa încercărilor de desrădăcinare şi de transplantare în alt mediu, în care se găsesc elemente noi pentru copil.
De aceea, examenul trebue executat în camera în care copilul este obişnuit, în camera pe care o „cunoaşte" : camera de acasă, camera Instituţiei care îl creşte ş. a. m. d..
Nu totdeauna, însă, examenul poate fi executat astfel. Cu aceasta se pune chestiunea „laboratorului".Acest laborator, nu este, însă, o încăpere în care să se găsească instalaţiuni pretenţioase şi impresionante, ci el nu este altceva decît tot o cameră obişnuită, de copil, cu elemente frecvente unor asemenea camere (deci nu cu obiecte necunoscute unui copil), — spaţiu în care copilul este lăsat să se obişnuiască în prealabil. O cameră străină şi obiectele care se găsesc în ea, declanşează un viu interes din partea copiiului, interes, care, însă, nu este canalizat în favoarea examenului. Uneori, este nevoe de un număr mare de ore pînă cînd copilul prinde „încredere", se obişnuieşte cu mediul. La această adaptare, este ajutat de eventualul experimentator, dar asistat de o persoană cunoscută copilului.
In cazul unei grădiniţe de copii, sau al unei Instituţiuni speciale pentru copiii mici, este foarte indicat ca, în camera transformată în „laborator", copiii ce urmează sia fie examinaţi să fie aduşi, de cîteva ori, cu zile sau săptămîni înainte de examen, pentru adaptare. Aci copiii vor sta de vorbă cu adultul, se vor juca mînuind diferitele piese şi se vor integra, treptat, situaţiei : „jocul cu adultul". Iar atunci cînd va sosi vremea examenului, copilului nu i se va mai părea nimic neobişnuit, ci el va lua totul ca o continuare a unei vechi situa-ţiuni. Dacă, însă, experimentatorul este străin de Instituţie, atunci el va avea grijă să viziteze pe copii înainte, de cîteva ori, pentru a le deveni un cunoscut („Tanti", „Unchiul" ş. a. m. d.). In general, examenul poate începe atunci cînd camera, cînd totul  devine suficient de familiar  şi de „cunoscut" copilului, amînîndu-se examenul pînă cînd situaţia „străină"' nu mai irită pe subiect, nu-i mai provoacă interese şi trăiri defavorabile experimentului.
2. — Non-cunoaşterea materialului experimental.
Iu acest aspect al problemei, predomină tot principiul uniformităţii funcţionale şi nicidecum acela al identităţii fi zicale. Sunt copii neobişnuiţi cu anumite obiecte (elemente ale examenului), care nu cunosc anumite jucării, sau care, din motive economice, n'au văzut niciodată o prăjitură, sau altceva. — Sau, în ceeace priveşte pe experimentator, el nu-şi poate procura anumite piese pentru examen. Atunci, tocmai în baza acelei uniformităţi funcţionale, piesa, elementul poate fi înlocuit cu un altul, dar care să îndeplinească aceeaşi funcţiune, să exercite o aceeaşi influenţă asupra subiectului).
Şi aci este necesară obişnuirea, integrarea cit mai completă în situaţia respectivă, o armonizare raţională între scop  şi  material.
3. — Locul examenului.
Locul pe care îl ocupă copilul în timpul examenului, are aceiaşi însemnătate ca şi camera în care se lucrează.
Pentru copiii pînă la 1 an, este preferabil ca experimentul să fie executat acolo unde copilul este deobicei aşezat: în pat, în cărucior ş. a. m. d.. Pentru copiii mai mari, se confecţionează grilaje,  mesuţe  şi  scăunaşe  adecvate.
1) Astfel, la seriile XI şi XII  şi la seria XIII, experimentatorul care nu-şi poate procura mingea cu puişor, are libertatea să utilizeze o altă jucărie, cu aceeaşi valoare funcţională. De pildă: cutia-surpriză, adică acea cutie din care, la apăsarea unui buton, ţîşneşte ,o păpuşă sau un cap de drac, sau un cap de animal, sau o păpuşă întreagă- şi care este .prevăzută cu un arc ş. a. m. d.. Iar în locul mingii simple, fără puişor, se poate apela la o cutie simplă, goală.
4. — Rolul examinatorului, în situaţiile experimentale.
Pe primul plan, se discută „încrederea" pe care copilul trebue s'o arate faţă de experimentator, comunicativitatea care trebue stabilită între subiect şi examinatorul străin.
a) In primele patru luni, situaţia nu este critică, pentru că copilul reacţionează la fiinţe omeneşti fără deosebire de persoană, fără diferenţieri.
b) De la 5 la 8 luni, situaţia se schimbă întrucîtva, copilul începînd să diferenţieze. Deaceea, înainte de începerea examenului, experimentatorul este nevoit să cîştige încrederea copilului, să se „împrietenească", ocupîndu-se cîtva timp de dînsul: îi întinde o jucărie, mişcă un obiect în cîmpul său visnal, îi sună o zornăitoare ş. a. m. d.. Această „luare de contact" are loc, dealtfel, fără nicio dificultate.
c) De la 8 luni la 2 ani, atitudinea experimentatorului se modifică apreciabil. Din capul locului, copilul nu trebue să observe că se doreşte un contact cu dînsul. Atitudinea experimentatorului trebue să-i spună copilului că persoana lui (a micuţului) nu-1 interesează pe adult. Rezerva aceasta este necesară, întrucît o dorinţă prea vizibilă, sau vijelioasă, de luare de contact, sileşte pe copil să se refugieze în el însuşi şi să opună resistenţă, — în special în al doilea an.
Aşadar, în această fază, experimentatorul se ocupă periferic de copil, pînă cînd se stabileşte contactul.
d) De la 2 la 4 ani, nu se pune numai problema luării de contact, ci şi aceea a pregătirii copilului pentru acceptarea temelor din seriile experimentale, — întrucît, la această vîr-stă, copilul luptă pentru afirmarea voinţei proprii. A-i vorbi, a te ocupa vizibil de copil, a-l „sîcîi" cu atenţia, a-i face promisiuni, — este deseori zadarnic. Copilul se închide faţă de experimentator şi exteriorizează comportamente de apărare pe care adultul le traduce, uneori inadecvat.
De aceea, un experimentator abil procedează arătînd o jucărie care trezeşte interesul copilului  iar în timp ce copilul  este ocupat cu obiectul, uitînd de faptul  că are în prezenta sa un strain. Urmatoarea etapa va fi prezentata ulterior.