Cand savantul se serveste, intr-o descoperire, de o ipoteza probabila pe care o emite, el nu face decat sa imite un act sufletesc, repetat de mii de ori pe zi, cu repeziciunea caracteristica desfasurarii fenomenelor psihice. Ipoteza stiintifica si cea psihica, prezenta in orice perceptie, sunt de aceeasi natura, diferenta intre ele este doar o chestiune de viteza.
Asa dar, nu ne putem orienta in haos. Ne trebuie totdeauna un punct de plecare aprioric, prestabilit inainte de orice experienta. Cea mai elementara indatorire biologica a oricarui organism e prudenta, si ipoteza e tocmai expresia acestei prudente. Studiile etnografice asupra mentalitatii primitive, care au reinoit asa de mult perspectivele psihologice, ne aduc, si din acest punct de vedere, o confirmare. O gasim in mizoneismul primitivilor. Nimic nu primesc mai greu salbaticii, decat modificarea ideilor care le au despre lume, nimic nu primesc mai greu decat datele experimentale asupra experientei. Un fapt, chiar evident, ii lasa indiferenti. Cum zice Levy-Bruhl, ei sunt «impermeabili la experienta«.
Mizoneismul e prudenta elementara in cunoastere si pastrarea neclintita a unei vechi ipoteze. Apriorismul isi gaseste deplina lui justificare in mentalitatea primitiva. Nu trebuie sa credem insa, printr-o fireasca grandomanie, ca sufletul actual e mult deosebit in aceasta privinta. Si el dibuieste in intunericul necunoscutului ajutat de carjele unor credinte mai vechi.
In aceasta operatie de reducere a noului la : vechi, mecanica sufleteasca imita insasi dialectica existentei.

Realitatea obiectiva se desfasura dupa aceleasi legi. Nu se poate concepe cauzalitate fara prezenta antecedentului in consequent. Evolutia si ea presupune continuitate, adica repetitia unul fenomen adaugita cu inca ceva. Dupa aceste observatii de ordin general, sa ne apropiem de verificarea lor in detaliu, urmarind din punctul de vedere aprioristic, rand pe rand, fenomenele sufletesti cele mai principale. Hoffding afirmase deja ca perceptia nu e decat o comparatie; o comparatie intre o data senzoriala mai veche care serveste drept criteriu si o noua senzatie. Ebblnghaus a definit mal clar perceptia: o senzatie intovarasita de memorie. Fiecare organizatie mentala are un trecut plin de experiente. Cand la contact cu ambianta, ea nu se multumeste cu o inregistrare pasiva de impresii senzoriale, ci le preface dupa amintirile anterioare servite de memorie. In aceasta din urma intra in primul rand modeluri, scheme de senzatii mai vechi, dar intra mai ales o cenzura a eului, o atitudine a personalitatii, acea «attitude du moi» a psihologilor francezi sau acea »aperceptie« a psihologilor germani.
Acum 20 ani inca, A. Binet, nu s-a rezumat la aceste generalitati. In lucrarea sa «Psychologie du raisonnernent» el a aratat ca in actul perceptiei se efectueaza, nici mai mult nici mai putin decat un rationament, de forma silogistica, in care premisa majora aparuta inconstient cauta sa subsumeze pe celelalte doua.

Rationamentul acesta s-ar efectua extrem de repede si deabia ne apare doar concluzia, rezultatul. La o analiza mai atenta insa, ei se poate descompune in termenii sai componenti. Premisa majora, care in rationamentul perceptional joaca rolul de ipoteza, e oferita de memorie. Abia de la Bergson incoace s-a putut constata ca cea mai generala si in acelas timp cea mai fundamentala activitate sufleteasca e memoria. Ea intervine in orice act de cunoastere deviindu-i in sensul trecutului ori al tendintelor personalitatii. In interventia ei trebuie sa vedem punctul central al apriorismului, toate experientele trecutului, cunostintele viitoare. «Trecutul nostru intreg ne urmareste in fiecare moment: ceea ce am simtit, gandit, voit din prima noastra copilarie se apleaca deasupra prezentului spre a se contopi cu el, impingand usa constiintei care ar vrea sa-1 lase afara. Prin interventia memoriei, activitatea psihica poate deveni activa, diriguind senzatiile, nu lasandu-se tarata de ele. Acelasi rol il joaca si atentia. S-a crezut multa vreme ca acest fenomen sufletesc e atras de afara, de o excitatie puternica care ne fascineaza si ne tine legati de un spectacol exterior. Dupa aceasta explicatie, senzatia ar fi conditia principala a atentiei. Un zgomot brusc, o culoare intensa ne indreapta involuntar campul constiintei catre ele. Dar aceasta explicatie e incomplecta. Exista, de fapt, in atentie, un fenomen prealabil, un fenomen de memorie anterior excitatiei care deriva busola atentiei. E ceea ce W. James a numit preperceptie.

Ca sa putem fixa un obiect trebue sa stim mai dinainte ce forma are, sa putem avea o reprezentare neta a ceea ce ne asteptam sa vedem. Dati spre descriptie unui copil un obiect oarecare. EL nu va reusi sa descrie decat caracterele, trasaturile, pe care le cunoaste, deja. Atentia nu e deci decat o imagine mentala proiectata in afara si pe care o asteptam sa se produca. Dupa W. James un cercetator francez Revault d'Allones, a insistat asupra altui element aprioric in atentie, asupra «schemelor». Kant insusi indicase studiul acestor fenomene. Psihologul francez arata ca concentrarea atentiei este precedata de o serie de imagini rezumative, «des images pauvres ou appauvries». Ele ne dau un fel de idee antemer-gatoare a fenomenului de perceput. De pilda: «silueta oferita de umbra ne ajuta sa intelegem mai bine obiectul ; calul taiat rudimentar in lemn sau desenat pueril pe hartie ajuta pe copil sa priceapa mai bine calul care trage trasura; un lucru nu poate fi descifrat pana nu-i putem impune o «schema» ; numai prin «scheme» familiare putem recunoaste o fiinta bizara, numai asa le putem asimila sau distinge ; numai prin «scheme» motrice putem deveni abili si putem dispune de o serie de actiuni cu care influentam lucrurile exterioare». Bergson la randul sau a insistat si el asupra acestui fenomen de schematism. Sl el vorbeste de acea schema dynamique« care »consiste en une attente d'images, en une attitude intelectuelle.... il presente (le schema) en images de devenir,' dynamicjuement, ce que Ies images nous donnent comme de tout fait, a Pe'tat statique. Present et agissant dans le travail d'eVoeation des images s'efface et disparait derriere les images tine fois evoqules, ayant accompli son oeuvre«.

Revault d'Allonnes a ajuns sa ne dea chiar si o clasifica tie a acestor scheme:
a) perceptive sau completive — care intregesc lacunele unei senzatii insuficiente ;
b) ordinatorii — ceea ce numea si Kant »scheme transcendentale«: spatiul timpul, etc.;
c) aspective, in baza carora. asimilam un obiect ori o persoana, dupa fizionomie, alteia;
d) nominale sau verbale, scheme legate de un cuvant; in fine inca cateva, a caror continut e mai vag determinat.
Ceea ce este interesant din acest studiu este ca se arata clar cum atentiunea noastra este determinata de imagini rezumative, extractive, a priori, care ii indica si directia. Multi oameni nu ajung niciodata la concepte clare, bine definite. Gandirea lor pluteste intre aceste scheme vagi, generice, simplificate, al caror rol in formarea atenti unei ne pare indubitabil.
Psihologia contemporana nu are inca un studiu stiintific complect asupra credintei. Si totusi acest fenomen sufletesc e in adevar primordial in orice organizatie mentala. Cercetarile care
s-au intreprins asupra credintei sunt mai ales de ordin moral. De la Pascal si pana la W. James s-au aratat avantajele de terapeutica morala ce decurg dintr-un act de credinta. Moralistii au tinut sa demonstreze ca nimic nu este mai inatritor , mai stenic pentru fortele noastre sufletesti decat increderea, decat pariul si convingerea pe care il fac asupra unei ipoteze si in confirmarea careia crezi.
Ni se pare insa ca nu era nevoie de recomandat credinta sub forma de retete morale. Acest act sufletesc exista, nu are nevoie sa fie creeat. El formeaza elementul aprioric in adevar ireductibil al oricarui act sufletesc. Orice gand, orice act, orice senzatie chiar, e o afirmare, si e greu de inchipuit afirmare fara credinta.
Fechner a deosebit trei feluri de credinte. Cele dintai sunt de autoritate. Credem in ele
printr-un fel de sugestie exterioara impusa de oameni cu ascendent, de principii ori de traditie. Prestigiul pe care aceste valori exterioare il exercita asupra noastra e neconditionat. Mecanismul sau este cu adevarat inconstient; autoritatea este irationala si adesea absurda, O a doua categorie o constituie ceea ce se numeste «croyance par besoin».